PAUL SELING

Varianta în limba română

Primul contact cu obiectele chinezești a fost prin mica cutiuță rotundă cu alifie pentru “dureri de cap”, a bunicilor. Cred că în fiecare casă țărănească găseai recipientul roșu, de mărimea unei monede, cu cremă de culoare închisă și miros camforat. Am folosit-o și eu o dată, din curiozitate – nu mă durea nimic – dar voiam totuși s-o testez pe pielea mea. Mi-a plăcut grafica frumoasă, cu influențe din arta tradițională chineză.

Nu pot să uit de „Se întorc cocorii” sau de „Fata care vinde flori”, filme ale copilăriei timpurii. M-au impresionat poveștile melodramatice despre victime ale complicatelor relații sociale pe care, aparent, era construită societatea chineză. M-am gândit multă vreme la faptul că, în filmul chinez, există un set de simboluri culturale și vizuale pe care, deși le înțelegeam la nivel de limbaj estetic, nu le puteam descifra fără să trăiesc la propriu acolo. Chiar mi-am dorit o vreme să vizitez țara și să trăiesc o experiență autentică, nemijlocită de intervenția propagandei.

Apoi, în clasele primare, m-am văzut în fața unei alegeri. Tot una estetică: să încep să folosesc popularele truse de matematică sau geometrie pe care aproape fiecare elev le avea în ghiozdan? Da, aș fi putut, însă erau minuscule. Aveam nevoie de unelte mari, cu care să pot desena linii generoase, ample. Așa că am rămas la echerele și liniarurile românești, din plastic gros, solide și durabile.

La mare căutare erau și micile ciocolate de care dădeam extrem de rar, poate la o zi de naștere, poate ca și cadou din partea unui adult „cu conexiuni”. Erau extrem de gustoase, calitatea ingredientelor era net superioară celei din dulciurile românești. Ca să nu mai vorbim de ambalaj, care avea o grafică aparte și culori vii, atractive.

Să nu las deoparte liniarele sau portofelele de import China de pe care, în funcție de unghiul sub care le priveai, o chinezoaică sexy îți făcea sau nu cu ochiul. Erau fizionomii frumoase care m-au cucerit din start. Am visat multă vreme în clasele primare la o iubită din „Regatul de Mijloc”. Știam însă că, atunci când voi fi crescut mare, fetele de pe rechizite vor fi devenit deja bunici 🙂

Capitolul cel mai important: jucăriile chinezești. Pe acestea le găseam, din nou, în casele oamenilor „influenți”. Am trăit și eu un moment de fericire maximă când, la cămin fiind, tata mi-a lăsat sub brad o grămadă de asemenea minunății, aduse de „Moș Gerilă”. Nu te puteai sătura de ele, aveau motorașe electrice, ingenios gândite, lucrate și colorate. Țin minte că mă minunam încă de pe-atunci de nivelul de detaliu în care erau finisate.

După Revoluție, când marfa chinezească a pătruns masiv în magazinele noastre, am avut o dezamăgire. Majoră chiar. M-am gândit că acolo, peste mări și țări, a avut loc o schimbare de mentalitate și probabil și de politică: dacă înainte de 1989 produsele lor erau asociate cu bunul gust, acum oamenii le identificau cu opusul: ieftin, de proastă calitate, puțin durabil. Designul începea să fie tot mai inabil. Copiile după originale produse de societatea occidentală erau de-a dreptul ridicole.

Astăzi îmi dau seama că, pentru o societate săracă de felul celei românești, post-decembriste, erau singurele opțiuni la îndemână prin care importatorii puteau face ceva profit.

Pe la mijloc de ani 2000 am mai avut o scurtă interacțiune cu un produs chinez, comandat online. O cutie de pastile de slăbit. Cum m-am confruntat mulți ani cu o formă ușoară de anorexie, am testat produsul. M-am trezit cu o stare ciudată de exaltare și niște pete pe piele care m-au speriat. După doar o doză am renunțat și am aruncat cutia la gunoi.

Mulți ani au trecut până când m-am reconectat, din întâmplare, cu arta chineză. Mi-a apărut în feed-ul YouTube piesa „Still in Happiness”, a solistei Hebe Tien, iar apoi „Fickle”. Am rămas profund impresionat de frumusețea chinezoaicei, a orchestrației, a videoclipurilor. Pur și simplu am rămas mut.

După o discuție banală, avută acum vreo 3 ani cu un fost coleg de grupă din facultate (A.), am aflat de noua unealtă digitală: D5 Render. Nu pot să laud suficient ingeniozitatea acestui soft, intuind câte ceva din volumul de muncă depus la programarea lui, la modelarea „asseturilor”, la adaptarea engine-ului de randare (din câte știu, folosește ca punct de pornire motorul Unreal). Ador interfața elegantă, intuitivă și faptul că pot în sfârșit să fac animație 3D. Mă pot bucura în sfârșit de o alternativă la Lumion, pe care la momentul actual nu mi-l permit (aveam doar un crack la o versiune mai veche). Abia după o vreme am aflat și faptul că unealta este de proveniență chineză.

Bineînțeles, în „quest”-ul meu pe YouTube am studiat documentare despre istoria Chinei, relații și actuale sau foste conflicte cu țările din jur – și nu numai. Bineînțeles, îmi rămân ascunse părți importante din acest imens puzzle pe care, sincer să fiu, am renunțat la a-l mai completa.

Sunt curios cum va mai contribui China la progresul tehnologic global pentru că, sincer să fiu, mă depășește deja ritmul ei de dezvoltare. IT, A.I., arhitectură, muzică (și nu numai), totul pare a fi realizat la superlativ.

____________________________________________________________________________________

English version

My first contact with Chinese objects was through the small round box of “headache balm” my grandparents used. I think in every peasant household you could find the red container, the size of a coin, filled with dark-colored, camphor-scented cream. I used it once, out of curiosity—I wasn’t in any pain—but I still wanted to test it on my skin. I liked the beautiful design, influenced by traditional Chinese art.

I can’t forget The Cranes Are Returning or The Girl Who Sells Flowers, early childhood films. I was deeply moved by the melodramatic stories about victims of the complex social relations that apparently defined Chinese society. I often thought about how, in Chinese film, there was a set of cultural and visual symbols that, although I understood them on an aesthetic level, I couldn’t fully decode without actually living there. For a while, I truly wished to visit the country and experience something authentic, unfiltered by propaganda.

Then, in primary school, I faced a choice. Again, an aesthetic one: should I start using the popular math or geometry kits that nearly every student had in their backpack? I could have—but they were tiny. I needed large tools, capable of drawing generous, sweeping lines. So I stuck with the thick, sturdy Romanian-made rulers and set squares.

Highly sought-after were also the small Chinese chocolates, which I only came across very rarely—perhaps for a birthday, or as a gift from an adult “with connections.” They were incredibly tasty, and the quality of the ingredients far surpassed that of Romanian sweets. Not to mention the packaging, which featured unique graphics and vibrant, attractive colors.

Let’s not forget the rulers or wallets imported from China, on which—depending on the viewing angle—a sexy Chinese woman would wink or not. Their beautiful faces won me over instantly. I dreamed for a long time in primary school of having a girlfriend from the “Middle Kingdom.” But I knew that by the time I’d grow up, the girls on the school supplies would probably already be grandmothers 🙂

The most important chapter: Chinese toys. These could be found, once again, in the homes of “influential” people. I too experienced a moment of pure joy when, living in the dorm, my father left me a bunch of such wonders under the Christmas tree, brought by “Moș Gerilă.” You couldn’t get enough of them—they had electric motors, clever mechanisms, and colorful designs. I clearly remember being amazed even then by their level of detail.

After the Revolution, when Chinese products flooded our stores, I was disappointed. Deeply, in fact. I thought that something had changed over there—maybe a shift in mindset or policy. If before 1989 their products were associated with good taste, now people saw them as the opposite: cheap, low-quality, poorly made. The designs became increasingly clumsy. The imitations of Western originals were downright ridiculous.

Now I understand that, for a poor society like post-Communist Romania, these were the only accessible options through which importers could turn a profit.

In the mid-2000s, I had another brief encounter with a Chinese product—an online order. A box of weight loss pills. Having struggled for years with a mild form of anorexia, I tested it. I immediately experienced a strange feeling of elation and developed some scary skin rashes. After just one dose, I quit and threw the box away.

Many years passed until I randomly reconnected with Chinese art. The song “Fickle” by Hebe Tien appeared in my YouTube feed, followed by “Still in Happiness.” I was deeply impressed by her beauty, the orchestration, and the music videos. I was simply speechless.

About three years ago, after a casual conversation with a former university colleague (A.), I discovered a new digital tool: D5 Render. I can’t praise this software enough, sensing the massive amount of work that went into programming it, modeling the assets, and adapting the render engine (as far as I know, it uses Unreal Engine as its base). I love its elegant, intuitive interface and the fact that I can finally do 3D animation. I can finally enjoy an alternative to Lumion, which I currently can’t afford (I only had a cracked version of an older release). Only later did I learn that this tool was of Chinese origin.

Naturally, during my YouTube quests, I studied documentaries about China’s history, its relationships with neighboring countries, past and present conflicts—and more. Of course, many pieces of this immense puzzle still elude me, and to be honest, I’ve given up trying to complete it.

I’m curious to see how China will continue contributing to global technological progress because, frankly, I’m already overwhelmed by its development speed. IT, AI, architecture, music (and more)—everything seems to be executed at the highest level.