PAUL SELING

Varianta în limba română

M-am întors în Baia Mare de ceva vreme, după încă una-două încercări nereușite de a munci în proiectare, în București. Parcă peste tot intervine câte ceva nefast și mă trezesc că trebuie să mă repliez spre casă. Măcar m-am dat cu bicicleta prin capitală, chestie care îmi place enorm; orașul e vast, fac slalom printre mașini, gonesc pe bulevarde largi, văd zone industriale sau parcuri și păduri. Este destul de explorat, încă.

La ultimul job m-am împrietenit cu un cuplu simpatic. Fata chiar are talent, am văzut ceva lucrări din portofoliu care mi-au plăcut, cel puțin la nivel de limbaj vizual. Asta e și motivul pentru care, când I. & R. de la biroul Infoturism Maramureș m-au rugat să le proiectez standul pentru Romexpo, i-am recomandat pe ei. Dacă tot erau din oraș, le-ar fi fost mai simplu. Ar fi și câștigat niște bani.

Am înțeles că s-a făcut o ofertă dar, din motive necunoscute mie, cuplul n-a mai predat nimic până în ultima săptămână dinaintea expoziției. R. s-a panicat și m-am simțit responsabil. M-am urcat în seara de joi în tren, după ce cerusem de la tata 2000 de euro ( sau dolari ?) ca buget.

Infoturism avea o anume politică financiară și se pare că banii nu puteau fi virați atât de repede. Mi-am asumat tot eu riscul, având încredere că voi primi banii înapoi. Trebuia doar să aduc bonuri și facturi pentru toate cumpărăturile. Bineînțeles, n-am vrut să accept și bani pentru munca de proiectare sau implementare. Daca tot ma simteam responsabil nu cred ca era decent.

Vineri dimineață m-am dus la Romexpo, am aflat că trebuie predat și un proiect, spre aprobare. Am fost în mod multitasking tot weekendul, gândind conceptul, desenând și dând telefoane ca să găsesc moduri de a pune ideea în operă (printuri, materie primă).

M-a ajutat mult S., omul pe care, cu câțiva ani în urmă, îl angajasem la finisarea apartamentului meu din București. Printr-o minune, avea câteva zile libere, așa că a fost disponibil, cu tot cu mașina cu care am cărat împreună materia primă de la magazine la locație.

Ca și idee generală, bugetul de 2000 de euro a fost folosit până la ultima piuliță. Deși era cel mai mare stand, punctul de focus al expoziției, sunt aproape sigur că a avut cel mai mic buget. Am întrebat alți expozanți, se alocaseră pentru unele standuri și 20, 30 sau chiar 50 de mii de euro.

Am reușit să concep o schiță minimalistă, făcută în inspirația de moment, fără timp de gândire. Baza triunghiulară a standului susține o „coajă” verticală în zigzag, care delimitează un spațiu de trecere, la interior. Paradoxal, și spațiul exterior, care comunică deschis cu interiorul, rămâne încărcat de aceeași semnificație. Întreaga structură, simplă, epurată de orice decor, susține prin contrast elementele rustice ce au fost aduse de către delegație în preziua deschiderii: o poartă maramureșeană, ceva mobilier tradițional, un proiector.

O doamnă din delegație ne-a întrebat dacă n-am putea agăța și niște cârnați undeva pe stand. Totul li se părea mult prea „abstract”. Au existat câteva mici probleme în timpul execuției, legate de conectarea la o rețea electrică pentru ca S. să poată folosi uneltele. S-a rezolvat relativ repede.

Marți după-masă standul a devenit vizitabil, avuseserăm 5 zile la dispoziție. Oficialitățile vremii au ținut un discurs la stand, nu prea m-am interesat, plecam seara cu trenul înapoi spre casă, epuizat dar mulțumit c-o scosesem până la urmă la capăt.

După întoarcerea echipei de la târg, I. mi-a înapoiat banii, minus vreo 500 de lei pe care nu i-am putut justifica: pierdusem sau nu cerusem bonuri. La vremea aia mi s-au părut o daună minimală, dar acum, parcă n-aș mai lua-o de la capăt în felul ăla.

---

English version :

I’ve been back in Baia Mare for a while now, after one or two more failed attempts to work in design in Bucharest. It feels like something unfortunate always gets in the way, and I end up retreating back home. At least I got to ride my bike through the capital, which I enjoy immensely; the city is vast, I weave between cars, race down wide boulevards, and see industrial zones, parks, and forests. It’s still quite an unexplored place.

At my last job, I became friends with a nice couple. The girl is really talented; I saw some of her portfolio pieces that I liked, at least in terms of visual language. That’s also why, when I. & R. from the Maramureș Infotourism office asked me to design their stand for Romexpo, I recommended the couple. Since they were from the same city, it would have been easier for them. And they could’ve made some money.

I heard that an offer was made, but for reasons unknown to me, the couple didn’t submit anything until the last week before the expo. R. panicked and I felt responsible. On Thursday evening, I got on a train after asking my father for a €2000 budget.

Infotourism had a particular financial policy, and it seemed the money couldn’t be transferred that quickly. I took the risk myself, trusting I’d get the money back. All I had to do was bring receipts and invoices for all purchases. Of course, I refused to accept any payment for the design or implementation work. Since I already felt responsible, I don’t think it would have been decent

On Friday morning, I went to Romexpo and found out a project also had to be submitted for approval. I spent the whole weekend multitasking—conceptualizing, drawing, and making calls to figure out how to bring the idea to life (prints, raw materials).

I was greatly helped by S., the man I’d hired a few years earlier to finish my apartment in Bucharest. By some miracle, he had a few days off, so he was available—along with his car, which we used to haul materials from the shops to the location.

Broadly speaking, the €2000 budget was used down to the last screw. Although it was the biggest stand and the centerpiece of the expo, I’m almost certain it had the smallest budget. I asked other exhibitors—some had allocated 20, 30, or even 50 thousand euros for their stands.

I managed to come up with a minimalist sketch, created on the spur of the moment with no time to think. The triangular base of the stand supported a vertical zigzag “shell,” which defined a passageway inside. Paradoxically, the exterior space—which was open to the interior—carried the same meaning. The whole structure, simple and stripped of any décor, served as a backdrop to the rustic elements brought by the delegation the day before the opening: a traditional Maramureș gate, some folk furniture, a projector.

A lady from the delegation even asked if we could hang some sausages somewhere on the stand. It all seemed far too “abstract” to them. There were a few minor issues during construction, mostly around connecting to an electrical network so S. could use his tools. That got resolved fairly quickly.

By Tuesday afternoon, the stand was open to visitors. We had five days in total. The officials probably gave a speech at the stand—I didn’t really care, as I was taking the evening train back home, exhausted but satisfied that I’d pulled it off in the end.

After the team returned from the fair, I. reimbursed me, minus about 500 lei I couldn’t justify—I’d either lost or failed to request some receipts. At the time, it felt like minimal damage, but now, I’m not so sure I’d go through all that again the same way.