PAUL SELING

Varianta în limba română

1994, Brașov

Sunt la decernarea premiilor pentru Olimpiada Națională de Fizică din Brașov. Sala e plină ochi, copiii așteaptă cu înfrigurare să-și primească diplomele. Domnul de la pupitru ține o cuvântare, încântat de faptul că, anul acesta, toată lumea ia premiu.

În afară de unul singur – adică eu, se va afla în curând. Se pare că m-am clasat chiar pe ultimul loc, din toată mulțimea de elevi participanți. Avusesem la dispoziție aproape 2 luni pentru pregătire, acasă la Baia Mare. Profesorii mei, dl. și d-na B, și-au retras din start susținerea și mi-au oferit cheia de la laborator. Urma să mă descurc singur.

Și-au justificat hotărârea spunându-mi că nu doresc să susțină genul acesta de competiție. După spusele lor, sistemul este corupt: subiectele sunt aflate înainte de examen, există elevi favorizați, profesorii din orașele mari, cum e Bucureștiul, trag sforile.

N-am băgat în seamă avertizarea și totuși m-am dus. Bineînțeles, n-am reușit să fac mare lucru la proba practică. M-am învârtit câteva zile prin laborator, neștiind măcar să pornesc aparatura. Nici în ziua de azi nu știu să schimb măcar o siguranță la tabloul electric.

În sală, aflăm de la domnul care prezidează că totuși, ca să fim „inclusivi”, primește și ultimul clasat un premiu. Mentiune. Mi se strigă numele, ar trebui să merg să dau mâna cu dânsul și să-mi iau hârtia, dar nu mă pot ridica din scaun. Una dintre colege se ridică și merge să o recupereze.

M-am simțit, bineînțeles, tare prost. Dacă anul trecut mă clasasem într-o zonă mediocră, la „fizică mecanică” – mă pregătisem cu d-na B și puțin cu mama, acasă – anul ăsta mă uitam jenat la grupul pe care, mă gândeam eu, îl făcusem „de rușine”.

Am ieșit la o plimbare prin oraș. Într-un fel, tot răul spre bine, îmi spun, măcar pun punct definitiv îndelungatului meu parcurs. Prea era deja târziu în viața mea de elev silitor, viață care începuse printr-a 5-a, la gimnaziu. De atunci începusem să merg la orice fel de olimpiadă îmi cădea bine.

Mergeam la concursuri dintr-o ambiție de a demonstra că, deși nu mai dădeam rezultate la muzică, aveam o altă „armă”: mintea analitică. În plus, mă bucuram de bucuria mamei, pe care neapărat voiam s-o văd fericită și mândră de mine.
Am concurat până într-a 8-a la o grămadă de materii. Cel mai mare câștig a fost că am învățat treptat să îmi reglez emoțiile, chestie care m-a ajutat la maturitate.

Nu pot să uit diminețile dinaintea unui examen, când trebuia să-mi calmez anxietatea și în care mama, zâmbitoare, reușea să-mi transmită încredere în mine și calm. Atunci când a fost vorba să dau examene cu miză importantă – admiteri la liceu sau facultate – eram complet lucid și stăpân pe mine însumi.

Pe stradă, în Brașov, am ajuns în fața unei săli de cinema. Deja văzusem afișul, rula un film cu Arnold în rolul principal (True Lies). Abia așteptam să-l văd, eram deja mare fan. Filmul a fost atât de relaxant încât mi-a dispărut pe loc orice tristețe sau sentiment de vinovăție.

Pe Arnold Schwarzenegger l-am văzut pentru prima dată în Conan Barbarul. Bineînțeles că fizicul lui mi s-a părut fabulos, și m-am amuzat de sora-mea, care și-a lipit la scurt timp după aceea postere cu fotografia lui pe pereți. Multă vreme m-am tot întrebat de ce unele adolescente au asemenea atracție pentru genul ăsta de eroi. Daddy issues, mi-am explicat eu, mai târziu.

Și eu l-am luat ca model, citindu-i interviurile din revista Culturism. Dacă el reușise să-și transforme fizicul, pornind de la o conformație de ectomorf, atunci puteam și eu. Mai târziu am găsit și alte exemple de urmat: Flex Wheeler, Dorian Yates sau Ronnie Coleman. Am înțeles treptat că bodybuildingul nu e doar despre „ridicat de fiare”, ci și despre planificare, perseverență, și nu în ultimul rând, alegeri estetice.

Revenind acasă după competiție, am pus punct carierei de olimpic, suprimând pentru mulți ani personajul care îmi adusese atâta mulțumire ca și copil. „Tocilarul” trebuia să dispară și să facă loc unui alt tip de om. Dacă a fost o alegere bună, nu știu nici până în ziua de azi.

---

English version:

1994, Brașov

I’m at the awards ceremony for the National Physics Olympiad in Brașov. The hall is packed, and the kids are anxiously waiting to receive their diplomas. The gentleman at the podium gives a speech, delighted by the fact that this year, everyone is getting a prize.

Except for one person — which turns out to be me. Apparently, I placed dead last among the entire crowd of participating students. I had almost two months to prepare, back home in Baia Mare. My teachers, Mr. and Mrs. B, withdrew their support from the beginning and handed me the key to the lab. I was supposed to manage on my own.

They justified their decision by telling me they didn’t want to support this kind of competition. According to them, the system was corrupt: exam topics were leaked in advance, certain students were favored, and teachers from big cities, like Bucharest, were pulling strings.

I ignored the warning and went anyway. Of course, I didn’t manage much in the practical test. I wandered around the lab for a few days, not even knowing how to turn on the equipment. To this day, I still don’t know how to replace a fuse in an electrical panel.

In the hall, we hear from the presiding official that, to be “inclusive,” even the last place finisher would receive a prize. An honorable mention. My name is called; I’m supposed to go shake his hand and collect my certificate, but I can’t get up from my seat. One of my classmates stands up and goes to get it.

Naturally, I felt awful. If the previous year I had placed somewhere mediocre, in “mechanical physics” — I had studied with Mrs. B and a bit with my mother at home — this year I was shamefully looking at the group I thought I had “embarrassed.”

I went for a walk through the city. In a way, maybe it was all for the best, I told myself, at least I was putting an end to this long chapter of my life. It was already too late in my diligent student life — a life that had started in the fifth grade.

Since then, I had been attending every type of olympiad I could find.
I joined competitions out of a desire to prove that, even if I was no longer achieving results in music, I had another “weapon”: my analytical mind. I also enjoyed seeing my mother happy — I really wanted her to be proud of me.
Until eighth grade, I competed in a bunch of subjects. The biggest gain was that I gradually learned to control my emotions — a skill that helped me as an adult. I’ll never forget the mornings before an exam, when I had to calm my anxiety, and my smiling mother managed to give me confidence and peace. When it came time for big-stakes exams — entrance exams for high school or university — I was completely clear-headed and in control.

On the street in Brașov, I found myself in front of a cinema. I had already seen the poster — a movie starring Arnold was playing (True Lies). I couldn’t wait to see it; I was already a huge fan. The film was so relaxing that all my sadness and guilt vanished instantly.

I saw Arnold Schwarzenegger for the first time in Conan the Barbarian. Of course, his physique seemed fabulous to me, and I laughed at my sister who, shortly after, plastered her walls with his posters. For a long time, I kept wondering why some teenage girls were so drawn to that kind of hero. Daddy issues, I later told myself.

I also took him as a role model, reading his interviews in Culturism magazine. If he had managed to transform his body, starting from an ectomorphic frame, then so could I. Later, I found other role models too: Flex Wheeler, Dorian Yates, or Ronnie Coleman. Gradually, I came to understand that bodybuilding isn’t just about “lifting weights” — it’s about planning, perseverance, and, not least, aesthetic choices.

Coming home after the competition, I put an end to my olympiad career, suppressing for many years the character that had brought me so much satisfaction as a child. The “nerd” had to disappear and make room for another kind of person. Whether it was a good choice — I still don’t know to this day.