Versiunea în limba română
Părinții îmi povestesc și astăzi despre cât se amuzau de râsetele zgomotoase, venite din camera mea, când am pus mâna pe „Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi”, de Nikolai Nosov. Nu știu cine mi-a făcut cadou cartea, dar cred că m-a influențat în mod hotărâtor, dacă vorbim de scrieri umoristice pentru copii.
Nu numai că erau amuzante, dar erau și extrem de frumos ilustrate. Nu cred c-am putut să găsesc un personaj favorit, pentru că fiecare era abil creionat și definit, în cele mai fine detalii. Am fost plăcut surprins să nu găsesc în ea niciun fel de influență sau referință la politică sau propagandă.
Îmi mai aduc aminte de o altă carte rusă pentru copii, al cărei titlu nu-l mai rețin exact. Am vag în minte ceva despre „povestea unei copeici”. Îmi rămâne doar imaginea unei monede strălucitoare din aramă care se învârte pe cant, neîncetat, de când am citit-o și până azi. Și a unui camion plin de copeici.
Dacă e să vorbesc tot despre influența „artei ruse”, nu pot să nu evoc și jucăriile. Aveam o mică colecție formată din 3-4 avioane de luptă, pe care le montasem împreună cu colegul de clasă D. El era mare specialist în lipiciuri și abțibilduri, eu încercam să țin pasul doar. Din păcate, jucăriile fabricate în blocul sovietic aveau culori mai terne decât cele chinezești sau occidentale. Detaliile nu erau atât de fine și nici materialele nu excelau prin calitate.
Îmi mai rămân în minte și SF-urile sovietice, mai ales unul despre un personaj care a adormit la un moment dat în pădure, lângă un meteorit. Materia extraterestră l-a conservat pentru câteva sute de ani. Când s-a trezit, în viitor, întreaga planetă era deja sub comunism. M-am amuzat nițel citind descrierea societății viitorului, în care toată lumea muncea pentru binele comun. Doar cei proscriși erau exilați într-o regiune izolată unde, ca pedeapsă, erau lăsați să lucreze ca niște egoiști sadea, doar pentru sine.
Nu vreau să uit de grafica, sculptura sau pictura proletcultistă. De la afișele sau indicatoarele pentru muncitori, din fabrici și uzine, până la picturile supradimensionate sau frescele de pe pereții instituțiilor, totul te impresiona. Modelul ideal al omului sovietic, trecut prin mințile și mâinile artiștilor, ajunsese și la noi, adaptat oarecum la realitatea locală.
Acum ceva vreme am căutat online postere sovietice din acea perioadă, doar ca să observ că, în mod ciudat, în URSS grafica părea chiar mai vie, mai colorată. Oricum, nu am găsit diferențe semnificative între arta de propagandă a rușilor și cea produsă în România.
Tot în ultimii ani m-am interesat pe YouTube și Wikipedia despre constructivismul rus, înțelegându-l ca pe o curajoasă încercare a revoluționarilor de a se detașa de orice fel de „moștenire burgheză”. După scurta lui existență, se pare că majoritatea arhitecturii din blocul sovietic a continuat această respingere a oricăror influențe istorice, fără a-și găsi o formă estetic-viabilă de a se manifesta. Pe de altă parte, în sporadicele mele vizite în alte țări fost comuniste am văzut cum influența arhitecturii totalitare comuniste a găsit local forme de rezistență mai mult sau mai puțin abile. Vezi Berlinul, Praga, ș.a.m.d.
Când e vorba de muzică, am studiat în școala de artă câțiva compozitori ruși. Bineînțeles, limbajul muzical clasic rămâne unul universal. Ceea ce diferă – sper să nu scriu chiar o banalitate – e modul de a te raporta la acest limbaj, de a ți-l însuși și a exprima apoi o viziune personală care poate conține informație de multe tipuri, pe multe paliere de expresie. Din păcate, educația mea în acest domeniu este insuficientă ca să mă pronunț mai departe.
Ca să concluzionez, cred că propaganda comunistă românească a fost mult influențată de cea sovietică. În mod clar, ea era adresată și copiilor, și nu pot să nu recunosc că am avut partea mea de asemenea influențe. Dacă am reușit vreodată să o elimin total, e greu de crezut. Ceea ce am reușit și încerc încă, e să o înțeleg într-un context mai larg, să-i cunosc influențele, istoria, tehnica și metodele. Asta face parte dintr-un studiu de-al meu pe termen lung de a înțelege metodele de propagandă folosite de fiecare sistem politic, atât în trecut cât și la ora actuală.
English version:
My parents still tell me how amused they were by the loud laughter coming from my room when I first got my hands on “The Adventures of Dunno and His Friends” by Nikolai Nosov. I don’t know who gave me the book as a gift, but I believe it had a decisive influence on me, especially when it comes to humorous writing for children.
Not only was it funny, but it was also beautifully illustrated. I don’t think I ever had a favorite character, because each one was so well-drawn and finely defined. I was pleasantly surprised to find that the book contained no political influence or propaganda whatsoever.
I also remember another Russian children’s book, although I can’t recall the exact title. I vaguely remember something about “the story of a kopeck.” What remains in my memory is the image of a shiny copper coin spinning on its edge, endlessly, from the moment I read it until today. And of a truck full of kopecks.
If I’m to speak more broadly about the influence of “Russian art,” I can’t leave out the toys. I had a small collection of 3 or 4 fighter planes, which I assembled together with my classmate D. He was a real expert in glues and stickers, while I just tried to keep up. Unfortunately, the toys made in the Soviet bloc had duller colors than the Chinese or Western ones. The detailing wasn’t as fine, and the materials weren’t particularly high quality either.
I also remember some Soviet sci-fi stories, especially one about a character who fell asleep in a forest next to a meteorite. The extraterrestrial material preserved him for a few hundred years. When he woke up, in the future, the entire planet was already communist. I was slightly amused reading the description of this future society, where everyone worked for the common good. Only the outcasts were exiled to an isolated region where, as punishment, they were forced to work as pure egoists, only for themselves.
I must also mention proletarian-realist graphics, sculpture, and painting. From posters and factory signs made for workers, to oversized paintings and murals on the walls of institutions—everything was meant to impress. The ideal model of the Soviet man, filtered through the minds and hands of artists, had reached us too, adapted somewhat to local realities.
Some time ago, I searched online for Soviet posters from that period, only to notice, oddly enough, that the graphics in the USSR seemed more vivid and colorful. Still, I didn’t find any major differences between Russian propaganda art and the one produced in Romania.
In recent years, I’ve also explored Russian constructivism on YouTube and Wikipedia, understanding it as a bold attempt by revolutionaries to break away from any kind of “bourgeois heritage.” After its short existence, it seems that most architecture in the Soviet bloc continued to reject historical influences, without finding a viable aesthetic form of its own. On the other hand, during my occasional visits to other former communist countries, I’ve seen how the influence of totalitarian communist architecture found local forms of resistance—more or less clever. See Berlin, Prague, etc.
When it comes to music, I studied several Russian composers during art school. Of course, classical musical language is a universal one. What differs—I hope this isn’t too much of a cliché—is the way one relates to this language, how one internalizes it and expresses a personal vision through it, conveying many layers and types of meaning. Unfortunately, my education in this field is not enough for me to elaborate further.
To conclude, I believe Romanian communist propaganda was heavily influenced by the Soviet one. Clearly, it was also aimed at children, and I can’t deny that I had my share of such influences. Whether I’ve ever managed to rid myself of it completely is hard to say. What I have managed, and still try to do, is understand it in a broader context—to know its influences, its history, techniques, and methods. This is part of my long-term personal study of propaganda methods used by every political system, both in the past and in the present.
PAUL SELING 
Leave a comment