Varianta în limba română
Mijloc de ani 2000
Sunt într-o depresie cruntă, cum numai boala mentală știe să-ți aducă. În stările astea, care vin după episoade de manie, abia dacă poți să te mai ridici din pat. Ba mai mult, abia dacă poți să-ți ții capul sus. Zile, săptămâni întregi se succed ascultându-ți vocile din minte, care nu se mai opresc din mișcare.
Te afunzi într-o melasă densă a durerii, care alternează cu spaimă sau chiar groază. Uneori vocile îți povestesc despre terori îngrozitoare, alteori îți prezic viitorul în culori demne de cel mai crunt film de groază.
Dar merită. Merită pentru scurtele momente de fericire de după. Merită atunci când cobori din scara blocului într-o zi de aprilie, când simți o adiere subtilă de vânt primăvăratic, și soarele te mângâie ușor pe obraz. Atunci simți că ești nu numai viu, ci și una cu natura, cu Universul chiar.
Dar acum sunt din nou în hău. Nu mai suport suferința asta, îmi spun, așa că încep să plâng. Dar nu-s eu ăla care plânge, e un fel de înveliș extern care joacă un joc stupid, într-o melodramă ieftină. Adânc, înăuntru, locuiește o entitate imuabilă, fără sentimente.
Adun în pumn toată medicația cu antipsihotic pe care o am în casă. Sunt vreo 20 de bucăți, și meditez acum, cu lacrimi sărate uscându-se pe obraz, la sinucidere. Dar n-am curaj să le înghit. Vocile îmi stau undeva deasupra, urmărindu-mi mișcările.
„– Ia-le, Paule, ia-le chiar acum!” îmi spun ele într-un glas.
Dar în spatele imboldurilor simt de fapt o rezistență imediată la provocarea mea. E ca și cum, odată primită invitația lor, momentul fusese deja depășit. Mi-am dat seama că aș fi fost absolut ridicol. Las cu furie și indignare mâna jos, și pun pastilele la loc pe masă.
…
Am mai avut, în anii următori, nevoia să mai încerc această ciudată rezistență a vocilor. În alt episod depresiv am petrecut câteva zile căutând pe internet metode sigure de sinucidere. Nimic nu mi-a convenit. Să mă înec era prea groaznic, mă gândeam la momentul în care voi fi găsit, cu corpul probabil deja putred, mâncat de pești. Să-mi tai venele? Am citit că se moare extrem de greu și în dureri groaznice. Să fi băgat capul în cuptorul de la aragaz? Din nou, pericol de explozie a întregului bloc. Sau să mă izbesc cu 200 km la oră de un perete? Și dacă nu muream pe loc? Aveam să stau poate o viață într-un scaun cu rotile…
Am renunțat la idee pentru totdeauna. M-am hotărât să-mi duc înainte viața, în același carusel al contrastelor, până la un moment final pe care mi l-aș fi dorit natural. De preferință fără dureri. Poate un infarct sau, de ce nu, o moarte liniștită în somn.
…
Ultima dată când m-am gândit la asta a fost după ultima internare în Spitalul de Psihiatrie Baia Mare, în 2016. Atunci am simțit altceva. Depresia cauzată de doze mari de antipsihotic, lipsa de sens a întregii vieți de până atunci, ceața densă care îmi anihila orice formă de luciditate. Atunci m-am gândit la a găsi un centru potrivit pentru eutanasie dar, bineînțeles, n-am dus inițiativa până la capăt. Ceva îmi spunea să am răbdare, să mai aștept, să mai caut.
Habar n-aveam că, în timp, urma să îmi revin. Toate pasiunile mele – designul, muzica, arhitectura – urmate treptat, lună după lună, an după an, m-au scos la liman complet.
Astăzi mă bucur că am rezistat tentațiilor morbide. Dacă e să privesc cu sinceritate în urmă, aș îndrăzni să cred că tot datorită „vocilor” n-am mers până la capăt. Și bineînțeles, medicației pe care, în timp, am știut și am putut să o dozez singur, suficient de bine.
English version
Mid-2000s
I’m in a crushing depression, the kind only mental illness can bring. In these states, which come after manic episodes, you can barely get out of bed. Worse still, you can barely keep your head up. Days, weeks go by while you listen to the voices in your mind, constantly moving, never stopping.
You sink into a dense molasses of pain that alternates as fear, or even terror. Sometimes the voices tell you about horrifying atrocities, other times they predict a future painted in the darkest horror movie tones.
But it’s worth it. It’s worth it for those fleeting moments of happiness that follow. It’s worth it when you step out of the apartment building on an April day, when you feel a subtle spring breeze and the sun gently caressing your cheek. That’s when you feel not only alive, but one with nature—one with the Universe itself.
But now I’m in the pit again. I can’t stand this suffering anymore, I tell myself, and so I start to cry. But it’s not really me who’s crying—it’s some external shell playing a stupid role in a cheap melodrama. Deep inside, there’s an immutable entity, without feelings.
I gather all the antipsychotic medication I have in the house in my hand. About 20 pills. I sit there, salty tears drying on my cheeks, contemplating suicide. But I don’t have the courage to swallow them. The voices hover somewhere above me, watching my every move.
“– Take them, Paul, take them right now!” they say in unison.
But behind the urge, I actually feel an immediate resistance to my own provocation. It’s as if, the moment they accepted my invitation, the moment had already passed. I realized I would have been utterly ridiculous. I lower my hand in fury and indignation and place the pills back on the table.
…
In the years that followed, I felt the need to test the voices’ resistance again. During another depressive episode, I spent days searching the internet for reliable suicide methods. Nothing suited me. Drowning seemed too horrific—I imagined the moment I’d be found, my body probably already rotting, eaten by fish. Slitting my wrists? I read that it’s a terribly slow and painful way to die. Sticking my head in the oven? Again, the risk of blowing up the whole building. Crashing into a wall at 200 km/h? And what if I didn’t die instantly? I could end up in a wheelchair for life…
I gave up on the idea for good. I decided to carry on with my life, riding the same carousel of contrasts, until a final moment that I hoped would come naturally. Preferably painlessly. Maybe a heart attack—or why not, a peaceful death in my sleep.
…
The last time I thought about it was after my last hospitalization at the Baia Mare Psychiatric Hospital, in 2016. That time, it felt different. The depression caused by high doses of antipsychotics, the total lack of meaning in my life so far, the dense fog that smothered all clarity. That’s when I thought about finding a place that offered euthanasia—but, of course, I never followed through. Something told me to be patient, to wait a little longer, to keep searching.
I had no idea that, over time, I would recover. All my passions—design, music, architecture—followed gradually, month by month, year by year, eventually brought me back to shore.
Today I’m glad I resisted the morbid temptations. If I’m being honest, I dare say it’s thanks to the “voices” that I never went through with it. And of course, the medication, which over time I learned to dose myself—well enough.
PAUL SELING 
Leave a comment