Varianta în limba română
Primăvara lui 1990
Azi mergem cu clasa în vizită la „Colonia Pictorilor”, să vedem o expoziție. Ne împachetăm cu toții, copiii sunt cuprinși de veselie și exuberanță, se simte în aer aerul libertății. Parcă am scăpat de orice grijă.
S. mă trage de mânecă. Vrea să-l însoțesc la magazinul din incinta școlii, știe el de ce. Cumpără „en gros” vreo 15-20 de acadele. „Urmează să facem niște profit, stai numa’ să vezi”, îmi zice el încântat. N-am vrut să mă bag în afacere. Doar i-am ținut în buzunare o parte din stoc, neîncrezător, până când am ajuns la locație.
Ne plimbăm prin camerele Coloniei. Va fi un parcurs lung, îmi spun, după ce intrăm agale în a doua sală. Deja mă plictisesc, la fel cum se întâmplă și cu majoritatea copiilor. S. desface plasticul protector și bagă în gură o acadea, în liniștea impusă de profesoară. Momentul e crucial, copiii îl văd și îl aud. Toată lumea vrea acum acadele.
S. a vândut marfa în 5 minute, la preț cel puțin dublu. Bagă satisfăcut în buzunar profitul, în timp ce eu mă gândesc cu tristețe că am ratat oportunitatea ca un fraier. Mă uit la niște picturi supradimensionate, doar ca să-mi înghit amărăciunea și invidia.
Orișicât, a fost un moment în care mintea mi s-a deschis pe loc la posibile opțiuni de a face bani în nou instauratul capitalism. Mai trebuia doar să cresc și eu nițel.
Cu S. m-am împrietenit în clasele primare când, nou venit, învățătoarea l-a așezat cu mine în bancă. Îmi aduc aminte cu simpatie de el, pentru că era un copil optimist, jovial, veșnic pus pe distracție. Părinții erau destul de bine situați financiar, așa că avea tot timpul ultimele tipuri de gadgeturi la dispoziție.
Îmi mai aduc aminte de mica lui dependența ( temporară ) de jocuri „mecanice”. Am fost împreună de câteva ori la aparate, undeva în centrul vechi, unde am cheltuit și eu niște fise. Jucam pinball, Pacman și alte jocuri proto-electronice. Nu m-au pasionat prea tare, în special pentru că nu aveam banii pe care să-i pierd cu o așa distracție. Dar mi-au rămas în memorie carcasele masive, metalice, frumos colorate, ca un fel de avanpost al tehnologiei occidentale în arealul comunist.
English version
Spring of 1990
Today we’re going on a class trip to the “Painters’ Colony” to see an exhibition. We all pack up, the children are full of joy and excitement, and the air is filled with a sense of freedom. It’s as if we’ve been freed from all worries.
S. pulls on my sleeve. He wants me to go with him to the school shop — he knows why. He buys some 15–20 lollipops wholesale. “We’re about to make a profit, just wait and see,” he tells me, thrilled. I didn’t want to get involved in the business. I just held part of the stock in my pockets, a bit skeptical, until we got to the venue.
We wander through the rooms of the Colony. It’s going to be a long tour, I tell myself, as we slowly enter the second hall. I’m already getting bored, as are most of the other kids. S. peels off the wrapper and puts a lollipop in his mouth, right in the silence enforced by the teacher. It’s a key moment — the kids see him and hear the crinkle. Now everyone wants a lollipop.
S. sold all the goods in five minutes, at least at double the price. He stuffs the profit in his pocket with satisfaction, while I think to myself with regret that I missed the opportunity, like a fool. I look at some oversized paintings, just to swallow my bitterness and envy.
Still, it was a moment when my mind instantly opened to the idea of making money under the newly born capitalism. I just needed to grow up a bit more.
I became friends with S. in primary school, when, as the new kid, the teacher sat him next to me. I remember him fondly because he was an optimistic, cheerful child, always up for fun. His parents were fairly well off, so he always had the latest gadgets.
I also remember his little addiction to “mechanical” games. We went together a few times to the arcade, somewhere in the old town center, where I spent a few tokens myself. We played pinball, Pacman, and other early electronic games. I wasn’t very into them, mostly because I didn’t have the money to waste on such entertainment. But I still remember the big, metal, brightly colored cabinets — like an outpost of Western technology in the communist zone.
PAUL SELING 
Leave a comment