PAUL SELING

Varianta în limba română

Final de iarnă 1990

Aflu de la profesori că vom organiza o excursie cu școala în Ucraina. Avem o discuție în familie, pentru că doar unul din noi, copiii, poate să meargă. Nu sunt bani destui, din păcate, pentru amândoi.

Am fost un mare măgar, trebuie să recunosc. Umbla deja vorba că voi merge în Franța, la începutul verii. Acolo fusesem selectat de profesoara de franceză, d-na C., pentru că vorbeam deja binișor limba.

Apropo de asta, mi-a rămas în minte un moment fabulos pentru perioada aceea. Începusem într-a cincea orele de franceză și mă descurcam îngrozitor. Pur și simplu nu se lipea de mine nimic. Au trecut 2-3 luni în care am intrat în panică, încercând fără succes să asimilez ceva, orice. Urma să iau note mici sau poate chiar să rămân corigent. M-am speriat rău.

Dar într-o zi mama, văzându-mi îngrijorarea, m-a luat deoparte. Am început să studiem împreună manualul, deși n-avea nici cea mai mică cunoștință despre limba asta complicată. Am văzut-o reușind cumva, prin raționament și intuiția ei specifică, să înțeleagă ceva din structura intimă și logica din spatele lecțiilor din manual.

Cert e că mintea mi s-a eliberat de trac instant, după doar 2-3 zile de „învățat”. De a doua zi mi-am deblocat complet capacitatea de a asimila franceza și am devenit unul din copiii din școală care o vorbeau aproape fluent.

Revenind la excursia în Ucraina, am insistat cu tărie să merg eu și acolo. Paula a tăcut, resemnată, fusesem prea convingător. Părinții se înduplecaseră, în favoarea mea.

Statul român ne-a schimbat leii într-o grămadă de ruble, pentru că la cursul de schimb moneda ucraineană căzuse deja serios. Am urcat cu toții în autocar, pornind la drum printr-o ceață deasă, petice de zăpadă și ploi sporadice.
Am stat tot drumul pe banchetă alături de amicul meu bun S. Jucam cu schimbul Tetris sau alte jocuri low-fidelity pe consola pe care tatăl lui i-o cumpărase imediat după Revoluție. Jocurile astea erau deja populare printre copiii mai înstăriți din școală, care ni le împrumutau și nouă, ăia mai modești, uneori la schimb cu alte mărunțișuri.

Ne oprim într-un sat din Ungaria să ne dezmorțim. Puzderia de copii se revarsă, inundând ABC-ul din centru. Dau cu ochii de cel mai fastuos peisaj: rafturi întregi de sucuri, dulciuri și bomboane, cu cele mai frumoase și colorate ambalaje. M-am întrebat pe loc dacă Ungaria cunoscuse de fapt comunismul sau trăiseră în alt fel de orânduire, mai laxă. În mod cert, păreau mult mai avansați decât noi, la acel moment, în „exercițiul democrației”.

Am cumpărat un suc de mango și ceva bomboane, pe care le-am ținut în bagaj până m-am întors în Baia Mare. Voiam să le duc familiei, să vadă și ei minunățiile cu care maghiarii se răsfățau deja de o vreme.

Am ajuns în final în Ucraina. O vreme frumoasă, călduță, cu un soare blând, primăvăratic. Un peisaj urban care mi-a adus aminte de Baia Mare de la început de ani ’80. Aceeași sărăcie lucie peste tot, magazine goale complet. Ne-am plimbat, S. și cu mine, prin magazinele de jucării, încercând să găsim ceva interesant. Pe rafturi, doar câteva mingi colorate din cauciuc și atât.

Am dat iama, cei mai pasionați dintre noi, într-un magazin de filatelie (sau Poșta să fi fost, nu mai țin minte exact). Cum aveam o grămadă de ruble pe care nu știam cum să le cheltuim, ne-am burdușit buzunarele de plicuri cu timbre și colițe. Țin minte că îmi luasem câteva serii cu programul spațial rus, cu o grafică extrem de frumoasă și elegantă.

Doamnele profesoare căutau și ele, în grupuri-grupuri, aceleași opțiuni să-și cheltuie valuta. Umbla vorba printre noi, copiii, că ar fi vrut să investească în haine de blană și bijuterii, aur. Eram tare amuzați, chestionându-le alegerile și fervoarea.

Pe ultima sută de metri, ințelegand că urma să mă întorc cu banii necheltuiți acasă, am luat mamei un “buclex” ( placă de intins părul ) și mie o undiță telescopică destul de simpluță. Am mai pus ochii și pe niște pantofi care mi s-au părut interesanți. Erau niște pantofi albi care se închideau cu „scai” (velcro) și pe care scria, cu litere cursive, „Vanity Fair”. Mi-au plăcut, deși am “citit” în design că sunt o încercare inabilă a fabricantului de a imita o influență străină, fără a reuși asta până la capăt. Dar, mi-am spus în gând, merge pentru o perioadă.

M-am întors acasă cu bagajul plin. Am încercat să îmi îmbunez surioara cu un pahar de suc de mango și niște bomboane, în timp ce mama s-a bucurat tare mult de uscător. Nu știu dacă l-a folosit vreodată.

_____________________________________________________________________________________

English version

Late Winter 1990

I find out from the teachers that we’re going on a school trip to Ukraine. We have a family discussion because only one of us kids can go. Unfortunately, there isn’t enough money for both of us.

Sadly, I was a real jerk—I have to admit it. There were already rumors that I would go to France at the beginning of summer. I had been selected by the French teacher, Mrs. C., because I already spoke the language quite well.

Speaking of which, there’s a fabulous moment from that period that stuck with me. I had just started French classes in fifth grade, and I was doing terribly. Nothing stuck. I panicked for two or three months, trying in vain to absorb something—anything. I was about to start getting bad grades or maybe even fail the subject. I was terrified.

But one day, my mom, seeing how worried I was, took me aside. We started studying the textbook together, even though she didn’t know the first thing about that complicated language. I watched her somehow, through reasoning and her unique intuition, begin to understand something about the inner structure and logic behind the textbook lessons.

What’s certain is that my mind was instantly freed from anxiety after just 2–3 days of “studying.” From the very next day, I completely unlocked my ability to absorb French, and I became one of the few kids at school who could speak it almost fluently.

Back to the Ukraine trip—I insisted strongly that I should go as well. Paula stayed silent, resigned—I had been too convincing. Our parents gave in, in my favor.
The Romanian state exchanged our lei into a pile of rubles, since the Ukrainian currency had already dropped significantly on the exchange market. We all got on the bus and hit the road through thick fog, patches of snow, and occasional rain.

I sat the entire ride next to my good friend S. We took turns playing Tetris and other low-fidelity games on a console his father had bought him right after the Revolution. Those games were already popular among the better-off kids at school, who sometimes lent them to us, the less fortunate ones, in exchange for other little trinkets.

We stopped in a Hungarian village to stretch our legs. A flood of children poured into the local ABC store. I was hit with the most dazzling sight: entire shelves full of juices, sweets, and candies with the most beautiful and colorful packaging. I immediately wondered if Hungary had even experienced communism or if they had lived under a more relaxed kind of regime. They definitely seemed way ahead of us at that moment in their “exercise of democracy.”

I bought a mango juice and some candy, which I kept in my bag until I returned to Baia Mare. I wanted to bring them home so my family could see the marvels the Hungarians had been enjoying for some time.

We finally arrived in Ukraine. The weather was nice, a bit warm, with a gentle, springlike sun. The urban landscape reminded me of Baia Mare in the early ’80s. The same grinding poverty everywhere, completely empty stores. S. and I wandered through toy stores looking for something interesting. On the shelves, only a few colorful rubber balls—and that was it.

The more passionate among us raided a philately store (or maybe it was the post office—I can’t quite remember). Since we had a bunch of rubles we didn’t know how to spend, we stuffed our pockets with stamp envelopes and sheets. I remember buying a few series featuring the Russian space program, with incredibly elegant and beautiful artwork.

The teachers were also out in small groups, searching for ways to spend their hard currency. Rumor among us kids had it that they were looking to invest in fur coats and jewelry—gold. We were quite amused, questioning their choices,taste and enthusiasm.

In the final stretch, trying not to return home with unspent money, I bought my mother a hair straightener and myself a fairly simple telescopic fishing rod. I also had my eye on a pair of shoes that seemed interesting. They were white shoes with Velcro straps, and they had “Vanity Fair” written in cursive on them. I liked them, although I could “read” their design, figuring out that they were a clumsy attempt by the manufacturer to imitate a foreign influence without quite succeeding. Still, I told myself—they’ll do for a while.

I returned home with a full bag. I tried to appease my little sister with a glass of mango juice and some candy, while Mom was really happy with the hair dryer. I’m not sure she ever actually used it.