PAUL SELING

Varianta in limba romana

3 Ianuarie 1990

Suntem liberi, în sfârșit. Tata ne duce pe toți la Curtuiușul Mare, pentru că are un plan îndrăzneț. În timp ce bunica ne toarnă niște must adus din beci, tati pleacă să adune satul, cu mic cu mare, la Căminul Cultural (probabil).

S-a discutat aprins despre statutul de proprietar al fiecărui sătean. Deși încă există C.A.P.-ul, tata le-a propus sătenilor să se întoarcă imediat la pământurile pe care le deținuseră fiecare înainte de venirea comuniștilor.

După o vreme, îmi spune el acum, Iliescu avea să ofere câte 50 de ari de teren, ales la întâmplare, fiecărui țăran român. Tata însă organizase această retrocedare din timp, așa că în Curtuiușul Mare sătenii au intrat fără probleme în posesia averilor lor.

…

După o vreme tata își ia concediu fără plată de la IPIC CF, și pune bazele primei lui firme: AgroConTrans S.R.L. (agricultură, construcții și instalații). Ia un credit de la Banca Agricolă, punând ca garanție tot ce se putea, până la covoare și mobilier.
Planul e să înceapă o afacere în zootehnie. Bunicii recuperaseră mai mult de 11 hectare de pământ, pe dealurile din jurul satului. Urma să cumpere 10 viței pe care să-i crească, să-i înmulțească și de acolo, să dezvolte afacerea mai departe.

Țin minte ziua când, după ce a intrat în posesia animalelor, unchiul meu B. și cu mine le-am condus cu joarda din apropiere de oraș și până în Curtuiuș, trecând prin pășuni și păduri de tot felul. Cred c-am făcut pe jos peste 30 de km.

Anecdota care a rămas în istoria familiei, de care se amuză și astăzi, e legată de momentul în care m-am oprit într-un sat populat de etnia rromă. Mi-era sete, am tras cu găleata niște apă din fântână. În timp ce beam s-a apropiat un grup de adulți, curioși, care m-au întrebat:

– Auzi?! Tu la cine lucri, băi?

E vorba bineînțeles de faptul că, la acea vreme, rromii erau angajați cu ziua de către români la diverse munci. Și de faptul că eram bronzat bine 🙂

Am avut grijă de mica cireadă toată vara. E greu să îți ții echilibrul atunci când trebuie să alergi pe o pantă abruptă după câte un vițel rătăcit. Eram exasperat și sătul de genul ăsta de muncă. Într-una din zile, cireada a apucat-o, dintr-un motiv necunoscut, la goană printre pomi, îndreptându-se periculos de repede spre marginea unei prăpastii. În timp ce alergam disperat după animale, mă rugam intens la Dumnezeu să sară cu toate în gol.

Dar nu s-a întâmplat așa. Vițica din fruntea grupului a pus o frână brutală, săpând adevărate șanțuri în pământ. Animalele s-au calmat și s-au apucat de păscut, în timp ce eu, privind cu jind la urmele adânci, mă gândeam că fusesem la un pas de a-mi salva vacanța.

…

Unchii B. și I., frații lui tata, pe care-i rugase să-l ajute cu firma, n-au mai cooperat. Spre final de an, rămas singur, tata a pus punct activității. Dar trebuia plătit creditul, așa că vițeii au fost vânduți și au ajuns… grătare într-o cantină de oraș. Împreună cu mama, s-au mai apucat de făcut pălincă, prin vânzarea căreia au mai acoperit restul de datorie.

Întors la IPIC C.F., tata constată că fusese concediat. Uitase să depună o nouă cerere de prelungire a concediului, așa că doamna de la “personal” a profitat de ocazie ca să-i ofere șefului ocazia de a „scăpa de Seling”.

– Îl avem pe Seling! Vi-l dau pe Seling? – exclamase ea victorioasă, intrând în biroul directorului.

Tata a rezolvat-o și pe asta, negociind transformarea concedierii într-un transfer la propria firmă. După cum îmi povestea el azi dimineață: „Orice șut în fund e un pas înainte.”

___________________________________________________________________________________

English version

January 3, 1990

We are free, at last. Dad takes us all to Curtuiușul Mare because he has a bold plan. While grandma pours us some grape must brought from the cellar, our adult goes off to gather the villagers, young and old, at the Cultural Center (probably).
There was a heated discussion about the ownership status of each villager.

Although the state agricultural cooperative (C.A.P.) still existed, dad proposed that the villagers immediately return to the lands they had owned before the communists came.

After a while, he tells me now, Iliescu was going to grant each Romanian peasant 50 ares of randomly selected land. But dad had already organized this restitution ahead of time, so in Curtuiușul Mare the villagers regained possession of their properties without any problems.

…

Later, dad took unpaid leave from IPIC and founded his first company: AgroConTrans S.R.L. (agriculture, construction, and installations). He took out a loan from the Agricultural Bank, using everything he could as collateral – even carpets and furniture.

The plan was to start a livestock business. The grandparents had recovered more than 11 hectares of land on the hills around the village. The idea was to buy 10 calves, raise and breed them, and develop the business from there. I remember the day when, after taking possession of the animals, my uncle B. and I herded them with a stick from near the city all the way to Curtuiuș, crossing all kinds of pastures and forests. I think we walked over 30 kilometers.

The anecdote that stuck in family lore, which still amuses everyone today, is related to the moment I stopped in a village populated by Roma people. I was thirsty and drew some water from a well with a bucket. While I was drinking, a group of curious adults approached me and asked:

– Hey! Who do you work for, kid?

This, of course, referred to the fact that, at that time, many Roma were hired for day labor by Romanians. And also that I was pretty tanned 🙂

I took care of the small herd all summer. It’s hard to keep your balance when you have to run down a steep slope after a lost calf. I was exhausted and fed up with that kind of work.

One day, for some unknown reason, the herd started bolting through the trees, heading dangerously fast toward the edge of a cliff. While I was running frantically after the animals, I prayed intensely to God that they would all leap off the edge.
But that didn’t happen. The calf leading the group suddenly slammed on the brakes, digging deep trenches into the ground. The animals calmed down and began grazing, while I, staring longingly at the deep tracks, thought I had been one step away from saving my summer break.

…

Uncles B. and I., dad’s brothers, whom he had asked to help with the business, stopped cooperating. Toward the end of the year, left alone, dad closed the business. But the loan still had to be repaid, so the calves were sold… and ended up grilled at a city canteen. Together with mom, they also started making țuică (traditional plum brandy), and through its sale they covered the remaining debt.

Back at IPIC C.F., dad found out he had been fired. He had forgotten to file a request to extend his leave, so the lady from “HR” took the opportunity to give the boss a chance to “get rid of Seling.”

– We’ve got Seling! Want me to give you Seling? – she had exclaimed victoriously as she entered the director’s office.

Dad handled that, too, by negotiating to turn the dismissal into a transfer to his own company. As he told me this morning: “Every kick in the butt is a step forward.”