PAUL SELING

Varianta în limba română

1987 sau 1988

E ora 3 și tocmai am ieșit de la ora de clarinet. Iar n-am studiat mai nimic, dar profesorul nici nu mă mai ceartă deja. Răsuflă adânc, întristat, la fiecare întâlnire, când prevede că iar mă voi târî printre examene până în următorul trimestru.

E un soare de toamnă plăcut. Astăzi o să lungesc puțin drumul către casă, îmi spun. Ieri părinții s-au certat iar, așa că sigur în casă va mocni din nou energia negativă.

Cu cei 3 lei pe care mi-i dă mama îmi pot cumpăra zilnic plăcintă și Brifcor – dacă vreau. Dar cum zilele trecute ne-am apucat, Paula și cu mine, să facem „ordine” în dulap, avem ceva bani în plus. Uneori, o dată pe „sezon”, obișnuiam să scotocim în dulap prin hainele părinților, după bani uitați. Găseam de fiecare dată 10, 25 sau chiar 50 de lei, pe care îi împărțeam frățește, băgându-i fiecare la el în sertar.

Mușc cu poftă din plăcinta plină de ulei deja rânced, care dă acel gust tipic mâncărurilor prăjite din bucătăriile comuniste. Crusta crocantă, aurie, se fărâmițează zgomotos, când o mesteci pe îndelete, numai bine să o uzi cu nițel suc de portocale.

O iau agale la picior spre casă. Peste noapte a plouat mult, așa că trotuarele sunt pline de râme ieșite din pământ, în încercarea de a nu se îneca. Trecători grăbiți le calcă una după alta – nici n-ai de fapt pe unde să mai mergi, atâtea sunt. Asfaltul arată ca după o bătălie dintr-un război sângeros.

Îmi plac bulevardele din centru pentru că, mi se pare mie, un peisagist iscusit a lucrat aici. Poți oricând să culegi niște mere roșii, din acelea minuscule, din pomii fructiferi care le flanchează. Uneori sunt atât de multe căzute pe jos, încât e pericol să aluneci. Strâng cu atenție mânerul cutiei clarinetului, să nu mă dezechilibrez.

Ajung și în centrul nou, lângă magazinul Maramureș. Contemplu ceasul floral, o lucrare despre care s-a vorbit mult la vremea aceea. E o movilă de pământ înclinată, circulară, pe care funcționează acele unui ceas supradimensionat. Se pare că cel care a gândit lucrarea a proiectat-o în așa fel încât, atunci când limba mare a ceasului trece la o oră nouă, sub el înflorește un alt tip de floare. Ceasul e plantat pe toată circumferința cu 12 feluri de flori.

Pe mine, sincer, nu mă încântă în mod deosebit. Deși e ingenios gândit, nu-mi plac florile alese, parcă prea e mult zgomot vizual în toată compoziția. Îmi aduc aminte de Expo Flora – expoziția anuală a horticultorilor – unde am văzut alt fel de lucrări care, deși de mici dimensiuni, îmi par mai elegante.

Acolo se întrec cei mai talentați artiști în domeniu. Poți să vezi o grămadă de minunății. Îmi place mult combinația de plante cu stâncărie, de exemplu, și florile exotice, gigantice.

Am ajuns în sfârșit acasă. Scot cheia de la gât și deschid cu precauție ușa. Înăuntru e doar Paula, o aud foșnind câte ceva, singură în cameră; poate se joacă, poate învață, prefer să nu intru. E ok, îmi spun, am timp de citit câteva pagini până pe la 16, când musai trebuie să mă apuc de teme.

---

English version

1987 or 1988

It’s 15 o’clock and I’ve just finished my clarinet lesson. Once again, I haven’t studied much, but the teacher doesn’t even scold me anymore. He sighs deeply, saddened, at every meeting, already anticipating that I’ll drag myself through the exams until the next term.

It’s a pleasant autumn sun. Today, I tell myself, I’m going to take a longer route home. Yesterday, my parents argued again, so for sure there will be that same heavy energy simmering inside the house.

With the 3 lei my mom gives me daily, I can buy a pastry and a Brifcor – if I want. But since Paula and I decided to “tidy up” the wardrobe a few days ago, we have a bit of extra money. Sometimes, once per “season,” we’d rummage through our parents’ closet, looking for forgotten money. Every time, we’d find 10, 25, or even 50 lei, which we’d split fairly and stash in our own drawers.

I take a big bite of the pastry, soaked in already rancid oil, which gives it that typical taste of fried food from communist kitchens. The golden, crispy crust crumbles with a noisy crackle as you slowly chew it – just right to wash down with a bit of orange soda.

I stroll lazily home on foot. It rained heavily overnight, so the sidewalks are covered with earthworms that have crawled out of the ground, trying not to drown. Rushed passersby step on them one by one – you can’t really walk anywhere without stepping on them, there are so many. The asphalt looks like a battlefield from a bloody war.

I like the boulevards in the city center because, or so it seems to me, a skilled landscaper worked here. You can always pick some tiny red apples from the fruit trees lining the sidewalks. Sometimes so many fall to the ground that it becomes slippery. I grip the clarinet case handle tightly, careful not to lose my balance.

I reach the new city center, near the Maramureș store. I gaze at the floral clock, a structure much talked about at the time. It’s a circular, sloped mound of soil, with the oversized hands of a clock turning on it. Apparently, the designer made it so that each time the large hand passes a new hour, a new type of flower blooms underneath. The entire circumference is planted with twelve different types of flowers.

Honestly, it doesn’t really impress me. Though it’s clever in design, I don’t like the flower choices – there’s just too much visual noise in the whole arrangement. It reminds me of Expo Flora – the annual horticulture exhibition – where I saw different kinds of displays which, though small in size, seemed more elegant to me.

There, the most talented artists in the field compete. You can see all sorts of wonders. I especially like the combination of plants with rock gardens, and the exotic, giant flowers.

At last, I arrive home. I take the key from around my neck and cautiously open the door. Inside, it’s just Paula– I hear her rustling around in the other room; maybe she’s playing, maybe she’s studying, I’d rather not go in. It’s okay, I tell myself, I’ve got time to read a few pages before 4 p.m., when I really have to start on my homework.