PAUL SELING

Varianta în limba română

Vara lui 2001

Merg în fiecare zi la biroul pe care l-am primit în clădirea ce găzduiește grupul de designeri ai grupului Schieder. Am adus cu mine în Germania un CD plin de softuri 3D (crack-uri, bineînțeles), pe care mi le-am instalat pe un PC. Un domn designer de la masa alăturată pufnește siderat-amuzat când îi spun câte am înghesuit deja pe hard disk. Realizez brusc că, în compania asta, nu sunt tolerate asemenea lucruri. Dar la noi în România asta e regula.

Mă chinui să demonstrez că sunt și eu bun la ceva pe-acolo. Doar n-o să mă plimb toată ziua prin fabrică sau expoziția în care, într-adevăr, sunt multe de văzut. Da, mă plimbam deseori prin halele frumos amenajate, în care fiecare modul îți arată feluri diferite de a mobila o casă. Un fel de magazin Căminul, mi-am spus, dar mult, mult mai elegant și mult mai scump.

În plus, am un plan secret. Poate îi conving pe germani să mă angajeze, măcar pentru o vreme, la ei în companie. Muncesc modelând în Lightwave 2-3 piese de mobilier, pe care le prezint echipei de marketing. Am fost plăcut surprins să văd că ceea ce făcusem a fost luat in serios în discuția despre moduri de a îmbunătăți designul sau a evalua potențiale riscuri în utilizare.

După program trec pe la piscina descoperită a comunității. Bazinul este construit, întreținut și încălzit din fondurile private ale companiei (cu rumegușul rămas în urma producției de mobilă). Mă gândesc că e un frumos cadou făcut satului din care, în urmă cu vreo 40 de ani, a început să se dezvolte afacerea. Și nu numai cadou, ci și un statement.

Germanii din conducere sunt mândri de acest parcurs. Managerul în design și patronul porniseră de la un garaj în care produceau mobilă la comandă, împărțindu-și sarcinile. Acum marele designer are un birou probabil fastuos. Îmi spun asta pentru că intrarea cu ușă dublă e flancată de două creioane supradimensionate, așezate vertical. Mă amuz copios de frumusețea conceptului. Se vorbește despre dânsul cu admirație și mai circulă vorba că nu se atinge sub nicio formă de computer când creează. Planșele pe care le predă subalternilor sunt făcute în acuarelă, la nivel de concept. Designerii care lucrează în CAD le interpretează și le pun în coordonate 2D, le adaptează și le renegociază într-un îndelungat proces de adaptare la condiționările impuse de tehnologie si de piața.

Sunt, ca aproape în fiecare zi, singur în piscină. Apa e caldă, deasupra am același cer noros cu care m-am obișnuit deja în cele aproape 2 luni de când sunt aici. Parcă îmi lipsește soarele torid al verii românești, îmi spun, dar are și vremea asta a lor farmecul ei.

Un domn, probabil de origine turcă, intră la vestiare. Mi se ridică un semn de întrebare, pe care îl ignor pe moment, ca să îmi pot termina sesiunea de înot.

La vestiare constat că nu mai am telefonul. Mă întristez, gândindu-mă că uite, ce naiv eram, totuși și în Germania se fură.

Dl. H. mi-a cumpărat a doua zi un nou telefon și totul a fost ok

_____________________________________________________________________________________

English version

Summer of 2001

I go every day to the office I was given in the building that houses the Schieder design group. I brought with me to Germany a CD full of 3D software (cracks, of course), which I installed on a PC. A designer at the neighboring desk bursts out laughing in disbelief when I tell him how much I’ve already crammed onto the hard drive. I suddenly realize that, in this company, such things aren’t exactly tolerated. But back home in Romania, that’s the norm.

I struggle to prove that I’m good at something too. I can’t just spend all day wandering through the factory or the showroom—even though, to be fair, there’s a lot to see. Yes, I often walked through the beautifully arranged halls, where each module displayed different ways of furnishing a home. “Like a luxury version of the Căminul store,” I told myself—only much more elegant and far more expensive.

Besides, I have a secret plan. Maybe I can convince the Germans to hire me, at least for a while, in their company. I work on modeling 2 or 3 furniture pieces in Lightwave and present them to the marketing team. I was pleasantly surprised to see that what I had created was taken seriously in discussions about improving the design or assessing potential usage risks.

After work, I stop by the community’s outdoor pool. The pool is built, maintained, and heated using the company’s private funds (with the sawdust left over from furniture production). I think it’s a beautiful gift for the village where, about 40 years ago, the business began to grow. And not just a gift, but also a statement.

The German management is proud of this journey. The design manager and the owner started out in a garage, making custom furniture and sharing tasks. Now the great designer probably has a lavish office. I say “probably” because the double-door entrance is flanked by two oversized, vertically placed pencils. I’m thoroughly amused by the beauty of the concept. People speak of him with admiration, and it’s even said that he never touches a computer when designing. The sketches he hands off to subordinates are made in watercolor, as concept renderings. The CAD designers interpret them, translate them into 2D coordinates, adapt and renegotiate them in a long process of adjusting to technical constraints and market requirements.

As usual, I’m alone in the pool. The water is warm, and above me is the same overcast sky I’ve gotten used to in the almost two months since I arrived. I kind of miss the scorching Romanian summer sun, I tell myself, but this weather of theirs has its own charm too.

A man, probably turkish, enters the changing rooms. A question mark rises in my mind, but I ignore it so I can finish my swim session.

In the changing room I realize my phone is gone. I feel sad, thinking how naive I had been—turns out things get stolen even in Germany.

Mr. H bought me a new phone the next day and everything was fine.