PAUL SELING

Varianta în limba română

Îi datorez tot amicului C. schimbarea de ton când a fost vorba de a asculta muzică în facultate. În liceu migrasem rapid de la Vangelis sau Jean Michel Jarre spre jazz-rock (fusion), sub influența soră-mii, a trupei ei și a profesorului nostru de la Clubul Elevilor. Acum, că eram singur în București, voiam să ascult muzica celor din capitală.

Tot dând câte o raită pe la Hollywood Music & Film (magazinul de lângă Cinema Patria), mi-am tot mobilat rafturile cu CD-uri și casete noi. C. era fan electro, trance și electronică. Mi-am luat și eu niște compilații noi, la sfatul lui C., dar într-o zi, trecând prin fața unui stand, m-am oprit brusc.

Aveam înainte o copertă de casetă specială. Se vedea clar că un designer cu talent se ocupase de grafică. Am luat caseta în mână, studiind simbolistica imaginii. „Fusion” se numea albumul, al unui artist necunoscut mie până atunci: Sven Väth.

Am ascultat acasă albumul, care mi s-a părut criptic. Se simțea acolo o joacă plină de fantezie cu sunetul, concepte abstracte, influențe din muzica clasică, stări emoționale frumos exprimate într-un amestec de armonii complexe și limbaj tehnic.

În mod clar nu era un album cu „bum-bum” prostesc, era chiar opusul. Construcția ritmurilor era subordonată unor structuri simbolice superioare tuturor muzicilor electronice pe care le ascultasem în era MTV, la televizor sau prin cluburi. Existau multe elemente subtile, aproape de subliminal, pe care le-am despicat în patru sau chiar în cinci, în timpul ascultării.

Am înțeles și simbolistica coperții complet doar după ce am ascultat muzica cap-coadă și am citit și titlurile pieselor, subordonând totul titlului: FUSION.

În perioada următoare, după ce am moștenit Matiz-ul de la soră-mea (care primise între timp un VW Polo de la tata), obișnuiam să îmi pun noaptea caseta în mașină și să gonesc cât mă ținea motorul pe autostrada spre Pitești. Mă simțeam ca cel mai nebun experimentalist, deși sincer să fiu intuiam că nu am viteza suficientă ca să înțeleg muzica la adevăratul ei potențial.

Fie că nu fusese creată pentru a fi ascultată în mișcare, fie nu mai eram eu în stare să înțeleg care era direcția înspre care trebuia s-o apuc, de fapt.

…

Prin magazinul cu pricina am mai dat și niște rateuri, care mi-au rămas puternic întipărite în minte. Tot ghidându-mă după grafica coperților am luat și niște albume din genul „chillout”, doar ca să ascult acasă niște producții absolut jenante. Muzică, pe puțin spus, comercială. Diluată până la inconsistență, fără nerv, fără armonie, fără stil. Într-un cuvânt, prostituție muzicală ambalată abil.

M-am simțit înșelat și mi-am propus ca pe viitor, când aveam să mă apuc de producție audio, să nu cumva să ajung să fac și eu așa ceva.

…

În urmă cu puțini ani am intrat pe Wikipedia și am citit faptul că „Fusion” a fost creat de Sven Väth în echipă cu Ralf Hildenbeutel, un muzician cu educație clasică. Asta m-a pus nițel pe gânduri. Mi-am dat seama de ce lucrarea era atât de complexă și de bogată în simbolistică, sunet și armonie.

Ascult rar albumul, dar încă îl mai ascult. La ocazii speciale.

___________________________________________________________________________________

English version

I owe it all to my friend C.—the shift in tone when it came to listening to music during college. In high school, I had quickly moved from Vangelis or Jean Michel Jarre to jazz-rock (fusion), influenced by my sister, her band, and our teacher at the Students’ Club. Now that I was alone in Bucharest, I wanted to listen to the music of the locals in the capital.

I kept browsing around Hollywood Music & Film (the shop next to Cinema Patria), gradually filling my shelves with new CDs and tapes. C. was a fan of electro, trance, and electronic music. I bought some new compilations on his advice, but one day, as I passed a display stand, I suddenly stopped.

In front of me was a special cassette cover. It was clear that a talented designer had crafted the artwork. I picked up the tape, analyzing the symbolism of the image. The album was called Fusion, by an artist unknown to me at the time: Sven Väth.

I listened to the album at home, and it struck me as cryptic. There was a playful, imaginative exploration of sound, abstract concepts, influences from classical music, and emotional states beautifully expressed through a mix of complex harmonies and technical language.

Clearly, it wasn’t a stupid “boom-boom” album—it was quite the opposite. The rhythm construction was subordinated to symbolic structures far beyond all the electronic music I had heard in the MTV era, on TV or in clubs. There were many subtle, almost subliminal elements, which I mentally dissected into four or even five layers as I listened.

I only fully grasped the symbolism of the cover after listening to the music from start to finish and reading the track titles, aligning everything with the central theme: FUSION.

In the period that followed, after I inherited my sister’s Matiz (she had since received a VW Polo from our dad), I used to play the cassette in the car at night and speed down the highway toward Pitești as fast as the engine would take me. I felt like the wildest experimentalist, though to be honest, I sensed I didn’t have the speed to fully comprehend the music’s true potential.

Maybe it wasn’t meant to be listened to in motion—or maybe I just couldn’t figure out which direction I was supposed to follow anymore.

…

At that same store, I also made a few poor choices that stuck with me. Still judging albums by their cover art, I picked up some so-called chillout records, only to end up listening to absolutely embarrassing productions at home. Music that was, to say the least, commercial. Diluted to the point of being incoherent—no energy, no harmony, no style. In a word: musical prostitution, cleverly packaged.

I felt deceived, and I promised myself that if I ever got into audio production, I would never allow myself to create anything like that.

…

A few years ago, I went on Wikipedia and read that Fusion had been created by Sven Väth together with Ralf Hildenbeutel, a classically trained musician. That gave me pause. I realized why the work had felt so complex and rich in symbolism, sound, and harmony.

I rarely listen to the album now—but I still do, on special occasions.