PAUL SELING

Versiunea în limba română

Vara lui 2001, Germania

Merg pe stradă cu R., prin orașul german, și ne oprim la o trecere de pietoni. În intersecție staționează o decapotabilă roșie la volanul căreia se află un tip de etnie turcă. Alături, un prieten. Volumul muzicii e mult peste nivelul social acceptat. Pe o rază de 50 de metri în jurul mașinii capete de nemți se întorc, aproape la unison, către sursa de zgomot.

Într-o secundă simți reproșul tăcut care taie aerul ca un cuțit. Imediat șoferul dă muzica mai încet. Tensiunea dispare, toată lumea își vede de drum. Decapotabila o ia din loc.

…

E sâmbătă seara și R. mă invită, împreună cu un mic grup de prieteni, la club. Dar nu e un club mainstream, pentru că, spune el, nu prea le place nemților să ne aibă pe noi, aceste minorități, alături. Așa că vom merge într-unul frecventat de turci, albanezi, polonezi etc.

Rămân mirat de modul ăsta de a gândi al lui R., pentru că mi se pare nu neapărat „umilitor”, ci o formă fină de auto-cenzură pe care o accept cu greu. Mergem totuși în club și găsim o atmosferă întunecată. Mă întristează într-adevăr să văd cum toți cei de acolo sunt deja conștienți că au statutul de personaje „second hand”. Băieții sunt majoritatea beți, fetele stau pe margini, discutând. Nu prea se dansează, e dezordine, lumea vine și pleacă.

Plecăm la scurt timp să ne luăm un döner. La coadă stau alți clubberi, de data asta nemți get-beget. Se pare că atunci când e vorba de mâncarea asta gustoasă, bogată în nutrienți, la doar 2 euro porția, nu e loc de discriminare sau xenofobie.

…

E seară și suntem la o petrecere câmpenească, undeva într-o pădure, la marginea unui sat german. După ceva vreme petrecută la taclale, e timpul pentru evenimentul de final. Urmează un foc grandios de artificii, perfect planificat și executat, pe muzica lui Beethoven.

Mulțimea se cufundă într-o tăcere stranie. Se simte în aer o admirație absolută pentru moment, pentru calitatea show-ului, pentru sunet, pentru regie. M-am gândit atunci că această nație, cu o mare vechime, are sedimentată în subconștientul colectiv o formă specială de respect pentru individ și, normal, pentru comunitate, țară, națiune, istorie, cum probabil nu multe alte popoare îl au. În orice caz, nu și poporul nostru, îmi spun. Sau cel puțin, conștiința noastră națională e cu siguranță complet diferită, ca să nu mai vorbim de bagajul genetic.

M-am gândit atunci și la nazism. Oare ăsta să fi fost totuși punctul lor slab, până la urmă? Să fi știut Hitler să manipuleze cu atâta ușurință această formă de coeziune care-i face în mod normal să funcționeze ca un monolit? Probabil că da.

Mi-am alungat gândul, sorbind încă o gură de bere din paharul de plastic. Nu era un moment bun să duc ideea mai departe. Show-ul se sfârșise și toată lumea s-a împrăștiat încet către case.

_____________________________________________________________________________________

English version

Summer 2001, Germany

I’m walking down the street with R., through a German city, and we stop at a pedestrian crossing. At the intersection, a red convertible is waiting, driven by a guy of Turkish descent. Next to him, a friend. The music is blasting—way above what’s socially acceptable. Within a 50-meter radius around the car, German heads turn, almost in unison, toward the source of the noise.

In a split second, you can feel the silent reproach cutting through the air like a knife. The driver immediately lowers the volume. The tension vanishes, everyone moves on. The convertible drives off.

…

It’s Saturday evening, and R. invites me, along with a small group of friends, to a club. But it’s not a mainstream club, because, as he says, Germans don’t really like having us—these minorities—around. So, we’re going to a place frequented by Turks, Albanians, Poles, etc.

I’m surprised by R.’s way of thinking—it doesn’t strike me as humiliating, but more like a subtle form of self-censorship, which I find hard to accept. We go to the club anyway and find a dark atmosphere. It genuinely saddens me to see how everyone there seems fully aware that they’re seen as “second-hand” characters. Most of the guys are drunk, the girls stand on the sidelines, chatting. There’s not much dancing, the place is messy, people come and go.

We leave shortly after to get a döner. In line are other clubbers—this time, fully native Germans. It seems that when it comes to this tasty, nutrient-packed food at just 2 euros a portion, there’s no room for discrimination or xenophobia.

…

It’s evening, and we’re at a country-style party, somewhere in a forest on the edge of a German village. After some time spent chatting, it’s time for the grand finale: a spectacular fireworks display, perfectly planned and executed to the music of Beethoven.

The crowd sinks into a strange silence. There’s a sense of absolute admiration in the air—for the moment, the quality of the show, the sound, the production. I thought then that this nation, with its ancient roots, has embedded in its collective subconscious a special kind of respect for the individual and, naturally, for the community, the country, the nation, the history—something not many other peoples likely possess. Certainly not our people, I told myself. Or at least, our national consciousness is clearly very different—not to mention the genetic baggage.

I also thought of Nazism. Could that have been their weakness, after all? Did Hitler simply know how to manipulate this strong sense of cohesion, which normally helps them function like a monolith? Probably yes.

I chased the thought away, taking another sip of beer from my plastic cup. It wasn’t the right time to follow that idea any further. The show was over, and everyone slowly scattered back home.