PAUL SELING

Varianta în limba română

Iunie, probabil 1986

Urc cu greu prin grădinile vecinilor, pe poteca ce duce la școala satului. Până s-a construit „Școala Nouă”, elevii au învățat într-o clădire veche, construită poate înainte de venirea comunismului. Uneori merg acolo după program, când nu mai e nimeni, ca să îmi încerc puterile cu scara oblică de pe terenul de sport.

De fiecare dată tremur de frică, dar tot de fiecare dată îmi fac curaj să urc până în vârf. Pentru copilul care eram atunci, înălțimea era amețitoare. Ajuns sus, mă așez călare pe bara transversală și privesc în jur, cu inima bătându-mi nebunește.

Dar astăzi e devreme, și e una din ultimele zile de școală. Copiii sunt deja relaxați, unii aleargă aiurea prin curte, alții joacă fotbal. Gălăgie mare.

Intru în clasa unde predă mama. Miroase puternic a motorină cu care, probabil, s-au dezinfectat podelele din lemn. Mama e înconjurată de elevii de-a 8-a, care pentru mine sunt de-a dreptul niște adulți. E veselie generală, fetele și băieții mă iau la întrebări. Răspund intimidat. Sunt mirat de câtă afecțiune mi se arată, la fel cum nu-mi vine să cred ce populară și iubită e mami.

Tinerii se apucă de curățat băncile, de aranjat mușcatele pe pervazuri, iar mama iese din clasă, probabil cu ceva treabă prin sala profesorală.

Mă apropii de scheletul uman – din ipsos cred că era făcut – ce stă așezat vertical, în colțul clasei, înfipt într-un suport de metal. Îl analizez curios, încercând să îmi reprim frica, deși, parcă acum și aici nu mi se mai pare atât de înspăimântător.

Acasă, când sunt singur, deschid deseori DEX-ul (Dicționarul Explicativ al Limbii Române) ca să mă desfăt cu ilustrațiile de pe planșele color. Însă de fiecare dată când ajung la paginile despre anatomie, mă cutremur de groază la vederea craniilor, oaselor sau mușchilor lăsați la vedere.

Dar scheletul ăsta din fața mea e jalnic. Îi lipsesc câteva degete, tibia lipsește și ea, și craniul stă aplecat într-o parte. În plus, materialul din care e făcut e murdar și ciobit în numeroase locuri. Halal „Moarte”, îmi zic, zâmbindu-mi mie însumi.

…

După ce copiii au plecat în vacanță, m-am întors de câteva ori la școală, să cercetez culturile de viermi de mătase. I-am văzut crescând, de la niște viermișori minusculi la adevărate dihănii de mărimea unui deget de adult, devorând cu poftă frunzele de dud până la cotor.

După o vreme foșnetul ronțăitului s-a potolit. Se închiseseră cu toții în gogoșile lor de mătase. În săli domnea o liniște deplină. Le-am admirat fina lucrătură, țesătura minuțioasă, nuanțele de culoare, încercând să deșir un fir străveziu, dar am tresărit la un gând și am pus imediat gogoșa la loc.

Nu voiam să deranjez pe cineva care poate se transformase deja în fluture.

_____________________________________________________________________________________

English version

June, probably 1986

I struggle up through the neighbors’ gardens, along the path that leads to the village school. Until the “New School” was built, students learned in an old building, probably constructed before communism arrived. Sometimes I go there in the afternoon, when no one’s around, to test my strength on the slanted ladder from the sports field.

Every time I tremble with fear, yet every time I gather the courage to climb all the way to the top. For the child I was back then, the height was dizzying. Once at the top, I straddle the crossbar and look around, my heart pounding wildly.

But today it’s still early, and it’s one of the last days of school. The children are already relaxed—some are running aimlessly around the yard, others playing football. It’s noisy and lively.

I walk into the classroom where my mother teaches. The strong smell of diesel fuel fills the air—probably used to disinfect the wooden floors. Mom is surrounded by the 8th-grade students, who seem like full-grown adults to me. Everyone is cheerful. The girls and boys start asking me questions. I respond shyly. I’m surprised by how much affection they show me, just as I can’t quite believe how popular and loved my mom is.

The older students begin cleaning the desks, arranging the geraniums on the windowsills, while mom steps out of the classroom, probably with some business in the teachers’ lounge.

I approach the human skeleton—made of plaster, I think—standing upright in the corner of the room, fixed into a metal stand. I examine it with curiosity, trying to suppress my fear, although here and now, it no longer seems so frightening.

At home, when I’m alone, I often open the DEX (The Explanatory Dictionary of the Romanian Language) and delight in the colorful illustrated plates. But every time I reach the anatomy pages, I shudder in horror at the sight of skulls, bones, or exposed muscles.

But this skeleton in front of me looks pathetic. It’s missing a few fingers, the tibia is gone too, and the skull leans to one side. Plus, the material it’s made from is dirty and chipped in many places. Some “Death,” I say to myself, smiling inwardly.

…

After the kids left for summer break, I returned a few times to school to examine the silkworm cultures. I watched them grow from tiny little worms into full-sized creatures as thick as an adult’s finger, devouring mulberry leaves down to the stems.

After a while, the rustling chewing noises faded. They had all sealed themselves inside their silk cocoons. The rooms were perfectly quiet. I admired the fine craftsmanship, the meticulous weave, the subtle shades of color, trying to unwind a translucent thread—but I flinched at a sudden thought and quickly placed the cocoon back.

I didn’t want to disturb someone who might have already begun turning into a butterfly.