PAUL SELING

Varianta în limba română

Aproximativ 1980

E o zi caldă de vară și am ieșit cu mama în curte. Stăm pe strada Nufărului, într-un bloc ponosit, într-un apartament cu 2 camere. Prin fața lui curge râul Săsar, al cărui foșnet zgomotos îl aud tot timpul, chiar și când stăm în casă.

Îmi plimb mâinile peste suprafața monolitului din beton pe care m-am cățărat, doar ca să observ un păianjen minuscul, roșu, care se furișează grăbit înspre umbră.

Mama m-a instruit încă de la vârsta asta cum stă treaba cu igiena. Musai să mă spăl pe mâini înainte de masă, să îmi periez dinții în fiecare dimineață, frecând smalțul dinților cu putere, cel puțin 2 minute. Altfel, zice mami, o să ai și tu dinți de fier, și îmi arată o măsea pe care o înlocuise recent cu una metalică.

Încerc să opresc înaintarea păianjenului cu degetul arătător, strigând-o.
– Mami, mami, uite, am găsit un microb! Așa arată un microb, nu-i așa?

Mama se apropie și vietatea fuge rapid în ascunziș. Îmi răspunde amuzată că da, așa e, ăla e într-adevăr un microb. Urcăm spre apartament și mă felicit pentru perspicacitate, mulțumind Universului că mi-a arătat, în sfârșit, cum arată dușmanul meu cel mai periculos.

…

Am locuit o vreme în blocul acela, în spatele clădirii Monetăriei. Deseori mama mă ducea de mână până în apropiere, în centrul vechi al orașului, la plimbare. Treceam de fiecare dată printr-un gang deasupra căruia trăia poate de ani buni un stol de porumbei. Încă mai am în minte gânguritul lor, suprapus peste imaginea clădirilor vechi a căror caracter și istorie mi-au rămas necunoscute pentru multă vreme.

…

Într-o altă incursiune, de data asta împreună cu o mătușă, am văzut un domn obez, undeva peste drum. Am rămas complet șocat. Așa ceva era de neînchipuit, mai ales pentru că toți oamenii pe care îi cunoșteam erau slabi și sănătoși.
Domnul rotofei a trecut prin fața noastră și a dispărut după colț. Am rămas locului, s-o întreb pe mătușă dacă domnul este „gravid”. A râs amuzată și mi-a spus că nu, bărbații nu pot să pățească așa ceva. Bineînțeles, n-am crezut-o cu adevărat. Am rămas cu gândul la asta multă vreme după aceea.

…

La o vreme după aceea am început să am un gând straniu. Aveam aproape certitudinea că în viitor urma să fiu gras, poate chiar obez. Am păstrat imaginea grăsanului care aș fi putut să devin în minte, jucându-mă an după an cu această posibilitate. Eram ușor amuzat, gândindu-mă la el. Cum urma să-l manifest? L-am tot amânat pentru mai târziu, înnobilându-l an de an cu câte o însușire: urma să fie bonom, hazliu, plin de umor. Și poate multe altele de care nu îmi mai aduc acum aminte.

____________________________________________________________________________________

English version

Around 1980

It’s a warm summer day and I’m out in the yard with my mother. We live on Nufărului Street, in a shabby apartment building, in a two-room flat. In front of it flows the Săsar River, whose loud rustling I can hear all the time, even when we’re inside the house.

I run my hands across the surface of the concrete monolith I’ve climbed on, just to spot a tiny red spider hurrying into the shade.

My mom has taught me about hygiene from this early age. I must wash my hands before meals, brush my teeth every morning, scrubbing the enamel firmly for at least 2 minutes. Otherwise, she says, you’ll have iron teeth too — and she shows me a molar she recently replaced with a metal one.

I try to stop the spider’s advance with my index finger and call out to her:
– Mommy, mommy, look, I found a germ! This is what a germ looks like, right?

She comes closer and in the meantime the creature escapes into hiding. Amused, she tells me yes, that’s right, that really is a germ. We go back up to the apartment, and I congratulate myself for my insight, thanking the Universe for finally showing me what my most dangerous enemy looks like.

…

We lived for a while in that building, behind the “Monetaria Building”. Often, my mother would take me by the hand and we’d go for a walk near the old city center. Each time we’d pass through an archway above which, perhaps for many years, a flock of pigeons had been living.

I still remember their cooing, layered over the image of the old buildings, whose character and history remained unknown to me for a long time.

…

On another outing, this time with an aunt, I saw a very obese man across the street. I was completely shocked. Such a thing was unimaginable, especially since all the people I knew were slim and healthy.

The chubby man walked past us and disappeared around the corner. I stood still and asked my aunt if the man was “pregnant.” She laughed and said no, men can’t go through something like that. Of course, I didn’t really believe her. I kept thinking about it for a long time after.

…

Some time later, I started having a strange thought. I was almost certain that in the future I would be fat, maybe even obese. I held on to the image of the chubby person I might become, playing with that possibility year after year. I was somewhat amused, thinking of him. How would he express himself? I kept postponing him for later, embellishing him each year with a new trait: he was going to be kind, funny, full of humor. And perhaps many other things I can’t remember right now.