PAUL SELING

Varianta în limba română

Vara lui 1987

Tocmai am terminat de cules iarba, pe care am aruncat-o în cuștile iepurilor de casă pe care bunicul îi crește în cotețul de lângă șură. Avem vreo 10 exemplare, animale drăgălașe, veșnic puse pe ronțăit câte ceva.

Iau o pauză, pentru că mai am de tăiat niște sfeclă de fiert pentru porc și apoi musai să urc în pomi să culeg cireșe. Îmi place enorm să mă cațăr pe trunchiurile înalte, până pe crengile din vârf, de unde se vede toată lunca râului. Acolo ai parte de adrenalină, nu glumă ( chestie care dă dependență ) atunci când vârfurile copacului ți se îndoaie periculos de mult sub picioare.

Cei doi veri ai mei sunt plecați la bunicii lor din partea mamei. Paula se joacă pe o pătură cu păpușile. Bunicul citește ziarul, în timp ce buni își doarme somnul de după-amiază.

Verific cu atenție împrejurimile, apoi intru în holul casei, tiptil. Nu se aud decât muștele, care se lovesc bezmetic de tavan.

Intru în sfârșit în “camera de zi”, camera în care mătușa și unchiul țin, în rarele zile când primesc o vizită, oaspeți de soi. Aici, pe dulap, zace complet nefolosită o colecție de jucării chinezești, de o frumusețe aparte.

Mă urc pe un scaun și iau jos o rachetă. Mă minunez încă o dată de culorile vii, calitatea materialelor, finețea detaliilor. Bateria încă mai are un pic de curent, apăs pe un buton și pilotul din cauciuc începe să își rotească capul în timp ce motorașul zumzăie încet.

Mă joc nițel și cu avionul de pasageri, și îmi aduc aminte de colecția mea de acasă: am pe raftul din bibliotecă modele de luptă rusești, pe care le-am montat împreună cu colegul D. Dar ce țin eu în mână e net superior, plasticul e mai fin, nu vezi la îmbinări nici o neregularitate.

În sfârșit, scot din cutie aparatul pentru diapozitive. Aparatul alb, din plastic gros, mă fascinează de mult, de când unchiul ne-a proiectat pentru prima dată pe perete niște fotograme cu povești. De atunci sunt fascinat de culorile frumoase ale celuloidului, care au calitatea unui film de cinema.

Mă întreb dacă cineva ar putea să facă imaginile astea statice să se miște așa de repede, încât să avem și noi, acasă, un proiector adevărat de film. Renunț totuși la idee, n-are nimeni așa viteză și îndemânare. În plus, sigur mașinăria s-ar strica în scurt timp.

Tresar, se aude zgomotul unei mașini care tocmai intră pe uliță. Pun repede totul la loc și mă furișez afară din cameră. Uff, am scăpat și de data asta.

___________________________________________________________________________________

English version

Summer of 1987

I’ve just finished gathering grass, which I threw into the cages of the domestic rabbits that Grandpa keeps in the hutch next to the barn. We have about 10 of them — cute little animals, always chewing on something.

I take a break, because I still have to chop up some beets to boil for the pig, and then I absolutely have to climb the trees to pick cherries. I love climbing tall trunks, all the way up to the top branches, from where you can see the whole river meadow. That’s where the adrenaline kicks in — no joke — it’s something addictive, especially when the treetops bend dangerously under your feet.

My two cousins are away at their grandparents on their mother’s side. Paula is playing with her dolls on a blanket. Grandpa is reading the newspaper, while Granny is taking her afternoon nap.

I carefully scan the surroundings, then quietly sneak into the hallway. You can only hear the flies buzzing wildly into the ceiling.

I finally enter the “living room,” the room where my aunt and uncle, on the rare occasions they have guests, host only the most distinguished visitors. Here, on top of the cupboard, lies a completely unused collection of Chinese toys — uniquely beautiful.

I climb up on a chair and take down a rocket. I marvel once again at the bright colors, the quality of the materials, the fineness of the details. The battery still has a bit of charge; I press a button and the rubber pilot starts turning his head while the little motor hums softly.

I play a little with the passenger plane, and it reminds me of my own collection at home: on the bookshelf, I have Russian fighter models I assembled together with my classmate D. But what I’m holding now is far superior — the plastic is finer, there’s not a single flaw at the joints.

Finally, I take out the slide projector from its box. That white device, made of thick plastic, has fascinated me for a long time, ever since my uncle projected some story frames onto the wall for the first time. Since then, I’ve been captivated by the beautiful colors of the celluloid — it has the feel of real cinema film.

I wonder if someone could make these static images move so fast that we’d actually have a real movie projector at home. But I give up on the idea — no one has that kind of speed and skill. Besides, the machine would surely break down in no time.

I jump — I hear the sound of a car just turning onto the lane. I quickly put everything back and sneak out of the room. Phew, got away with it again.