PAUL SELING

Varianta în limba română

Aproximativ 1988

Stau cățărat pe grămada de gunoi de la Gostat. Analizez o râmă pe care tocmai am extras-o din pământ. Parcă asta nu e râmă roșie, nu e bună de pescuit, îmi spun, așa că o arunc.

Verișorul D. mânuiește cu abilitate o sapă mică, dezvelind o viermuială de râme, miriapozi și coropișnițe. Ne repezim să prindem momelile înainte să dispară în rețeaua lor complicată de găuri și tuneluri. Fiecare cu recipientul lui. D. folosește întotdeauna cutiile de cremă de mâini „Ponds”, ale mamei lui. Eu adun totul într-o cutie de cafea „ness”, al cărei capac l-am găurit dimineața cu un cui, pentru ventilare.

Pornim către pescăria de la marginea satului, către Remecioara. D. a aflat că, de câteva zile, Statul a populat bălțile cu puiet de caras. Umblă vorba printre copii că poți prinde pește cu nemiluita, fără să faci aproape nici un efort.

Așa a și fost. N-am aruncat bine momeala că deja am scos fiecare câte un caras cât palma. Ne amuzăm amândoi de cât de naiv e puietul ăsta, hrănit probabil din belșug în crescătorii. Mă gândesc că nu va trece mult timp până când se vor obișnui cu sălbăticia, și ne va fi mai greu să-i prindem, așa că trebuie să profităm de moment.

În nici 2 ore ne umplem fiecare coșurile aproape pe jumătate. Parcă ne-am plictisit, e totul mult prea ușor. Asta nu e pescuit, e de-a dreptul măcel, îmi spun în gând. D. propune să mai stăm un sfert de oră și apoi să ne ducem către casă.
Ghinion. De nicăieri, apare controlorul de la AJVPS. Frica noastră latentă, cea cu care ne luptăm la fiecare ieșire pe malul râului, se materializează acum în coșmarul cel mai negru. Tovarășul ne confiscă undițele și coșurile cu pește, mormăind în surdină cu năduf.

Alerg după tovarăș, rugându-l cu lacrimi în ochi să ne dea lucrurile înapoi. Încerc să-i explic că am strâns luni de zile bani pentru undița aia – bani primiți de la bunica, de la mama, adunați de Crăciun, când am mers la colindat prin tot satul. Nicio șansă, tovarășul se îndepărtează, neînduplecat.

Intrăm triști pe poarta casei și povestim totul bunicii. Buni își pierde complet cumpătul. N-am prea auzit-o vorbind în felul ăsta, dar de data asta se pare că i-a sărit și ei țandăra. O ia agale pe drum spre centrul satului.

Nu trec 25 de minute și bunica se întoarce cu undițele și coșurile în mâini, gâfâind de atâta efort. Mă amuz în sinea mea de comicul imaginii, dar izbucnim victorioși în urale și ne repezim să ne recuperăm echipamentul.

– Duce-s-ar in beteșig ! mai șuieră bunica în timp ce își șterge fruntea cu colțul de la șorț.

Apoi pune tigaia pe aragaz, dă drumul la butelie și ne apucăm cu toții de curățat carași.

____________________________________________________________________________________

English version

Around 1988

I’m perched on top of the garbage heap behind the Gostat farm. I’m examining an earthworm I just pulled out of the soil. Hmm, this one doesn’t look like a red worm—probably no good for fishing, I think—so I toss it away.

My cousin D. handles a small hoe with skill, uncovering a writhing mass of worms, centipedes, and mole crickets. We both rush to grab the bait before it vanishes into their intricate network of holes and tunnels. Each of us has our own container. D. always uses his mother’s empty “Ponds” hand cream jars. I collect mine in a “ness” coffee tin, whose lid I punctured with a nail earlier that morning for ventilation.

We head off toward the fishing pond at the edge of the village, near Remecioara. D. found out that a few days ago the State had stocked the ponds with baby crucian carp. Rumor among the kids is that you can catch fish by the dozens, with almost no effort.

And that’s exactly what happened. We’d barely thrown in the bait and already pulled out a palm-sized crucian carp each. We laugh at how naïve these hatchery-raised fish must be, probably well-fed in captivity. I think to myself it won’t be long before they adapt to the wild and become harder to catch—so we better make the most of this moment.

In less than two hours, we’ve each filled our baskets almost halfway. We’re already getting bored—it’s just too easy. This doesn’t feel like fishing, it’s more like a massacre, I think to myself. D. suggests we stay another fifteen minutes and then head home.

Bad luck. Out of nowhere, the fisheries inspector from AJVPS shows up. Our latent fear—always lurking during every fishing trip—now materializes into our worst nightmare. The man confiscates our fishing rods and baskets full of fish, grumbling angrily under his breath.

I run after him, begging with tears in my eyes to give us our things back. I try to explain that I saved money for months to buy that fishing rod—money from grandma, from mom, saved up from Christmas when I went caroling through the whole village. No chance. The man walks away, unmoved.

We come home sad and tell grandma the whole story. Grandma loses it completely. I’ve rarely heard her talk like that, but this time, she’s had enough. She slowly heads off toward the center of the village.

Not even 25 minutes pass, and grandma returns, panting from the effort, holding the fishing rods and baskets in her hands. I chuckle to myself at the absurdity of the image, but we all burst into victorious cheers and rush to reclaim our gear.

“May God not help that man!” grandma hisses as she wipes her forehead with the edge of her apron.

Then she sets the pan on the stove, turns on the gas, and we all get to work cleaning the crucian carp.