Varianta în limba română
Suntem prin 1990/91 și stau în camera mare a apartamentului, în fotoliu, citind. Uneori mă uit cu ciudă la mobila din lemn masiv, maro închis, probabil din stejar, care umple peretele din fața mea. E setul „Renașterea”, cumpărat de tata pe la mijlocul anilor `80, cu bani grei.
Nu-mi place mobila asta deloc. E prea încărcată, cu sculpturi complicate, fiecare ușă e ornată cu tot soiul de „îmbrăligături” pentru care, probabil, un tâmplar iscusit a transpirat multe, multe ore.
De multe ori m-am plimbat, cu mama de mână, prin magazinul Căminul. Îmi plăcea enorm să văd separéurile create de un designer iscusit, separéuri în care puteai vedea câte o compoziție care ar fi inspirat clienții în a-și amenaja camerele.
Îmi plăceau liniile moderne, simplificate, ale mobilierului din PAL. De fapt, cred că a fost prima dată când am avut o intuiție despre faptul că designul interior e doar scenografie. Faptul că puteam, parcurgând doar câțiva metri, să mă transpun într-o altă atmosferă, o altă „cameră”, o altă viziune, a fost edificator. Mi-am „salvat” în minte informația pentru mai târziu.
În colțul sufrageriei, tata stă la planșetă. A adus-o de curând, de când a fost concediat de la IPIC C.F.. Compania de stat s-a închis și tata e acum fără slujbă.
Se pare că cineva i-a dat de lucru să proiecteze o clădire – e un uscător de cherestea, o chestie industrială pe care deja a desenat-o în tuș. Mai are de hașurat planșa, și tata ascute acum un set de creioane colorate.
Mă întreabă dacă nu vreau să-l ajut și să colorez și eu nițel. Mă uit superficial la proiect, ridic din umeri plictisit. Nu mă inspiră, îmi spun în gând, e doar un soi de hambar cu acoperiș în patru ape, fără vreo valoare estetică.
Am răspuns într-o doară că „da, poate”, „aș putea”, „dar nu chiar astăzi”.
De fapt, a doua zi m-am apropiat de planșetă și am încercat să colorez un colț de clădire, dar m-am lăsat păgubaș. Nu aveam chef să-i stric lui tati proiectul cu lipsa mea de entuziasm, așa că m-am întors la cărțile mele.
După o vreme, planșeta a dispărut din cameră și am putut din nou admira, fără opreliști, setul „Renașterea”.
Completare: După ce a citit însemnarea, mama mi-a spus că setul „Renașterea” a fost cadoul lui tata pentru ea. O văzuse vizitând de câteva ori magazinul și stând minute în șir în fața lui.
Într-una din zile s-a întors acasă și „Renașterea” era gata montată în toată sufrageria.
English version
It’s around 1990 or 1991, and I’m sitting in the large room of the apartment, in an armchair, reading. Sometimes I glance resentfully at the dark brown solid wood furniture, probably oak, that fills the wall in front of me. It’s the “Renaissance” set, bought by my father in the mid-‘80s for a hefty price.
I don’t like this furniture at all. It’s too ornate, with complicated carvings—each door is decorated with all sorts of “entanglements” for which, most likely, a skilled carpenter sweated for many, many hours.
Many times, I walked hand in hand with my mother through the Căminul furniture store. I loved seeing the display rooms created by a skilled designer—miniature setups meant to inspire customers in arranging their own spaces.
I liked the modern, simplified lines of the particleboard furniture. In fact, I think that was the first time I had an intuition that interior design is basically just scenography. The fact that, walking just a few meters, I could be transported into a different atmosphere, another “room,” another vision—that was revealing. I “saved” that information in my mind for later.
In the corner of the living room, dad is sitting at his drafting table. He brought it home recently, after being laid off from IPIC C.F.. The state company shut down, and now dad is out of a job.
Apparently, someone gave him a project—to design a building, a lumber dryer, some industrial thing that he has already inked. He still needs to hatch the drawing, and now he’s sharpening a set of colored pencils.
He asks me if I’d like to help and do a bit of coloring. I glance at the project without much interest, shrugging. It doesn’t inspire me, I think to myself—it’s just a kind of barn with a hipped roof, without any aesthetic value.
I replied vaguely that “yeah, maybe,” “I could,” “but not today.”
In fact, the next day I went up to the drafting table and tried to color a corner of the building, but I quickly gave up. I didn’t feel like ruining dad’s project with my lack of enthusiasm, so I went back to my books.
After a while, the drafting table disappeared from the room, and I could once again admire the “Renaissance” set without any obstructions.
Addition: After reading the note, my mother told me that the “Renaissance” set had been a gift from my father to her. He had seen her visiting the store a few times and standing in front of it for minutes on end.
One day, she came home and the “Renaissance” was already fully assembled in the entire living room.
PAUL SELING 
Leave a comment