PAUL SELING

Versiunea în limba română

E 4 a.m. și mă trezesc țipând, cuprins de o groază imensă. Mama m-a auzit deja și intră repede pe ușă, disperată, luându-mă în brațe.

Oare a câta oară trebuie să mai trec prin coșmarul ăsta, mă întreb, în timp ce mami mă mângâie, calmându-mă treptat cu vocea ei blândă.

E coșmarul copilăriei mele, pe care l-am tot retrăit până târziu, pe la 12-13 ani. Un vis de neînțeles, în care mă găsesc într-un spațiu fără niciun fel de element vizibil, palpabil, inteligibil. Simt cum de undeva din depărtare se apropie de mine CEVA, fără formă, ceva care nu poate fi definit cu nici un cuvânt, cu niciun fel de metaforă.

Nu e o avalanșă, e mai mult, pare că spațiul însuși se dizolvă în jurul meu în timp ce NIMICUL mă înghite treptat. Nu pot să lupt, să rezist, să fug, nu mai am nici mâini, nici picioare, nici corp.

Devin una cu NIMICUL, care mă cuprinde în totalitate și mă dizolvă în el însuși.

M-am calmat, poate că nu e decât un vis, îmi spun. Mă întind din nou în pat, în timp ce mama stinge lumina și iese din cameră.

Știu însă că nu peste multă vreme NIMICUL mă va înghiți din nou.

English version

It’s 4 a.m. and I wake up screaming, gripped by immense terror. My mother has already heard me and rushes through the door, desperate, taking me into her arms.

I wonder how many times I still have to go through this nightmare, I ask myself, as Mom gently strokes my hair, gradually calming me with her soft voice.

It’s the nightmare of my childhood, which I kept reliving until much later, around the age of 12 or 13. A senseless dream, in which I find myself in a space with no visible, tangible, or intelligible elements. I feel something approaching me from far away—SOMETHING without shape, something that cannot be defined by any word, by any kind of metaphor.

It’s not an avalanche—it’s more than that. It feels like space itself dissolves around me while the NOTHING slowly devours me. I can’t fight, I can’t resist, I can’t run—I no longer have hands, feet, or even a body.

I become one with the NOTHING, which envelops me completely and dissolves me into itself.

I’ve calmed down. Maybe it’s just a dream, I tell myself. I lie back down in bed while my mother turns off the light and leaves the room.

But I know that it won’t be long before the NOTHING swallows me again.