PAUL SELING

Varianta în limba română

____________________________________________________________________________________

Aproximativ 1987

Am ajuns acasă de la școală amândoi, Paula și cu mine, și am mâncat rapid ce ne lăsase mama pe aragaz. Intrăm fiecare în camera lui, să ne apucăm de teme.

Am mai întâi grijă să mă dezbrac de uniformă, să-mi așez hainele frumos pe spătarul scaunului. Pantalonii trebuie neapărat puși corect, să păstreze dunga de pe mijloc intactă până mâine.Mă gândesc să mai fac nițel curat, șterg și azi praful de pe rafturile cu cărți, adun niște firimituri de covrigi pe care i-am mâncat ieri după-amiază.

Mă pun să îmi fac temele. Într-o oră jumate termin totul, problemele la matematică le-am rezolvat ușor, am tocit nițel și harta zăcămintelor petroliere ale Republicii Socialiste România.

La geografie mi se pare cel mai greu, e de memorat imens, pentru fiecare tip de „resursă”, fie că e vorba de „aurul verde”, „aurul negru”, de minereuri sau de rețeaua hidrografică.

Intru în camera lui Papi. Sora-mea e și ea cufundată cu nasul într-un manual, pare total absorbită.

Îi propun să mai jucăm o dată șah. Tata e mare jucător, la serviciu se organizează adevărate campionate între colegi. De multe ori studiază serile posibile combinații și mutări, singur în fața tablei. Alteori citește cărți de specialitate sau o urmărește pe tovarășa Polihroniade la televizor.

Mutăm aiurea, plictisiți, piesele de lemn până când începe măcelul. Cade de la fiecare câte un pion, doi, până când Paula își vede regina scoasă din joc.
Știu clar ce urmează. De fiecare dată când îi capturez regina, Papi își pierde complet cumpătul și răstoarnă toate piesele, ridicându-se furioasă. Asta se întâmplă și de data asta. Rămân locului, descumpănit și îndurerat, întrebându-mă ce-i cu ieșirea asta repetată, inexplicabilă.

Încerc acum s-o îmbunez, propunându-i să ne jucăm un pic cu păpușile. Acceptă cu un gest absent, și ne apucăm să plimbăm personajele pe covor, ea pe cea brunetă, eu pe aia blondă. Apoi le dezbrăcăm și le îmbrăcăm la loc. Mă tot întreb de fiecare dată de ce păpușile nu sunt reprezentate corect, anatomic. Mă gândesc la fabrica de păpuși, la cum le-or fabrica oamenii din halele de producție, la ce s-or fi gândind ei când le plimbă din mână în mână, de la unul la altul. N-am un răspuns clar, poate voi afla mai târziu.

Apoi o rog pe Paula să ne jucăm jocul meu favorit: fotbal la relanti (în reluare). Cred că mulți copii se jucau așa, nu eram singurul care avea fantezia asta, să poată să trăiască sporturile așa cum se vedea atunci când, după o fază importantă, televiziunea transmitea reluarea încetinind viteza de redare de 2-3 ori.

Paula e dezinteresată, trage de 2-3 ori pe „poartă” (2 tronsoane de bibliotecă) și se întoarce în camera ei.

Rămân să fantasmez despre cum ar fi dacă aș avea viteza unui fulger, și m-aș putea strecura printre oameni văzându-i că se mișcă încet, încet, ca în “reluarea” de la televizor.

_____________________________________________________________________________________

English version

Around 1987

Paula and I got home from school and quickly ate what mom had left us on the stove. We each went into our own rooms to start on our homework.

First, I make sure to take off my uniform and neatly place my clothes over the back of the chair. The pants must absolutely be folded properly to keep the crease in the middle intact until tomorrow.

I think I’ll do a bit of cleaning — I dust the bookshelves again today, and pick up some pretzel crumbs I had left from yesterday afternoon.

I sit down to do my homework. In an hour and a half I finish everything. The math problems were easy, and I also memorized a bit of the oil deposit map of the Socialist Republic of Romania.

Geography seems the hardest — there’s so much to memorize, for each type of “resource,” whether it’s the “green gold,” “black gold,” mineral ores, or the hydrographic network.

I walk into Papi’s room. My sister has her nose in a textbook, totally absorbed.

I ask if we can play one more round of chess. Dad is a serious chess player — at work, real tournaments are held between colleagues. Many evenings he studies possible combinations and moves alone at the board. Other times he reads specialized books or watches comrade Polihroniade on TV.

We move the wooden pieces around absentmindedly, bored, until the massacre begins. Each of us loses a pawn or two until Paula sees her queen taken out of the game.

I know exactly what’s coming. Every time I capture her queen, Papi completely loses her temper and flips over the entire board, storming off. And that’s exactly what happens this time too. I’m left sitting there, confused and hurt, wondering why this repeated, inexplicable outburst keeps happening.

I try to make peace with her, suggesting we play with the dolls for a while. She agrees with a blank gesture, and we start moving the characters across the carpet — she takes the brunette, I take the blonde. Then we undress and dress them again. I keep wondering why dolls are not anatomically accurate. I think about the doll factory, how people in the production halls must be making them, what they must be thinking as they pass them from one hand to another. I don’t have a clear answer — maybe I’ll figure it out later.

Then I ask Paula if we can play my favorite game: slow-motion football (in replay). I think many kids played like that — I wasn’t the only one with the fantasy of experiencing sports the way you see them on TV, when an important play gets shown again in slow motion.

Paula’s not interested. She kicks the ball two or three times toward the “goal” (two segments of the bookcase) and heads back to her room.

I stay behind, daydreaming about what it would be like to move at lightning speed, slipping between people and watching them move slowly, slowly, like in TV replays.