Comerț peste graniță / Cross-border trade

Versiunea în limba română


Primăvara lui 1990

După primele săptămâni ale Anului Nou, maramureșenii se pregătesc deja de exercițiul libertății. Începe un exod temporar către Ungaria, unde românii duc la vânzare tot ce le pică în mână. Se organizează acolo târguri de produse de toate felurile, de la alimente la textile, de la alcool la fructe și legume.

Avantajul românilor sau al polonezilor, sau al cui se va mai fi gândit la afacere, e că produsele din fostele țări sovietice sunt extrem de ieftine. Deși și Ungaria a făcut parte din blocul comunist, se pare că aici totul e nițel mai scump, deci poți face ceva profit.

Nenea M., finul nostru, face deja comerț peste graniță de ceva vreme. E un tip jovial, descurcăreț, întotdeauna te distrezi cu el și glumele lui savuroase.

Tata e deja fără loc de muncă, trăim deocamdată din banii mamei, așa că stăm cu toții la povești, într-o seară de vineri, la ideea tatălui de a se apuca și el, alături de M., de profesia de comerciant.

Mie personal mi se pare jalnică inițiativa, dar tac din gură. Mă abțin, dacă tati vrea asta, asta o să și facă. Dar pariez că nu-l ține prea mult, îl cunosc eu, sigur nu va rezista să bată ani de zile drumurile Ungariei.

Și așa a și fost. Cei doi au mers împreună în câteva orașe de pe lângă graniță, învârtindu-se cât era ziua de lungă pe lângă tarabe, dormind pe unde apucau. Tata a dus, din câte îmi spune mama, ceva lenjerii de pat, niște țuică și sâmburi de nucă. Parcă îmi aduc aminte de câteva seri în care cei doi părinți ai noștri trosneau cojile pietroase cu ciocanul de șnițele până târziu.

După 3 vizite peste graniță, tata s-a întors epuizat. Și-a dat seama că genul ăsta de comerț e neproductiv: îndurase deja prea mult frig, banii pe care-i făcea erau niște mărunțiș.

Din câștigul din ultima ieșire am primit, sora-mea și cu mine, câte o pereche de „adidași” Puma, la care visam deja de o bună bucată de vreme. Am mai făcut un mic chef în seara aia cu Coca-Cola, ciocolată și probabil încă niște chestii de ronțăit.

2 ani mai tarziu, adidașii „Puma” s-au potrivit perfect cu treningurile noastre de fâș, marca Sergio Tacchini, care erau la vremea aia normă printre adolescenți la capitolul „fashion” și stil.

Nenea M. a mai continuat o vreme mica afacere, la fel cum au făcut-o și alți români, încă mulți ani după aceea.


English version

Spring of 1990

After the first few weeks of the New Year, the people of Maramureș are already preparing to exercise their newfound freedom. A temporary exodus begins toward Hungary, where Romanians take anything they can get their hands on to sell. Markets are organized there with all kinds of products—from food to textiles, from alcohol to fruits and vegetables.

The advantage for Romanians, or Poles, or whoever else thought of this business, is that products from former Soviet countries are extremely cheap. Although Hungary was also part of the communist bloc, everything seems slightly more expensive there, so you can make a bit of profit.

Mister M., our godfather, has already been trading across the border for some time. M. is a jovial, resourceful guy—you always have fun with him and his juicy jokes.

Dad is already out of work, and we’re living off Mom’s income for now, so we’re all sitting around one Friday evening, chatting, when Dad brings up the idea of joining M. and trying his hand at being a merchant.

Personally, I find the idea pathetic, but I keep quiet. I hold back—if Dad wants this, then this is what he’ll do. But I bet it won’t last long. I know him—he’ll never endure years of traveling back and forth to Hungary.

And that’s exactly how it turned out. The two of them went together to a few towns near the border, hanging around stalls all day long, sleeping wherever they could. Dad took, according to Mom, some bed linens, a bit of plum brandy, and some walnut kernels. I vaguely remember a few evenings when our parents were cracking the tough shells with the meat mallet until late into the night.

After three trips across the border, Dad came back exhausted. He realized that this kind of trade was unproductive—he had already endured too much cold, and the money he made was just pocket change.

From the earnings of the last trip, my sister and I each got a pair of “Puma” sneakers, which we had been dreaming about for quite a while. That evening, we had a little celebration with Coca-Cola, chocolate, and probably some other snacks to munch on.

2 years later the “Puma” sneakers matched perfectly with our nylon tracksuits, Sergio Tacchini brand, which at that time were the norm among teenagers when it came to fashion and style.

Uncle M. kept running his small business for a while, just like many other Romanians did, for many years after that.


Leave a comment