Varianta în limba română
Aveam 13-14 ani, undeva prin 1991-1992, când am pus mâna pe „fier”. Tata adusese acasă de ceva vreme o halteră și 2 gantere, cu câteva discuri strânse la capete în șuruburi mari, octogonale. Și le făcuse la IPIC, probabil le gândise împreună cu un strungar priceput.
Nu știu de unde făcuse rost și de o cărtulie subțirică plină de ilustrații cu tot soiul de exerciții de culturism. Erau niște desene decente, corecte anatomic, făcute de cineva abil, probabil în creion. Tata copiase la xeroxul companiei „manualul”, și țin minte ce mirat am fost când am aflat că există asemenea mașinării cu care, iată, puteai să multiplici la infinit orice ți-ai fi dorit (de exemplu, niște caricaturi, lol 😉
Eram extrem de slab și complexat din motivul ăsta. Tot timpul mă comparam cu colegii mai bine făcuți, mai musculoși, ăia care excelau în cel mai natural mod la fiecare oră de sport.
Așa că m-am hotărât să fac ceva în privința asta.
Mi-am adus din bucătărie două taburete și le-am pus cap la cap. Asta a fost prima mea bancă de fitness. Urmăream ilustrațiile și citeam descrierea, replicând apoi exercițiul cu nesiguranța începătorului. Apoi am căpătat tot mai mult control.
Pe la 15-16 ani m-am hotărât să merg la o sală de fitness, pe care am găsit-o la subsolul Sălii Sportului. A fost începutul unui parcurs care durează până astăzi.
În atâția ani în care am frecventat săli de forță din țară – și nu numai – am dezvoltat o filosofie proprie despre ce se întâmplă atunci când începi să ai capacitatea de a-ți modela fizicul după bunul plac.
Multă lume crede despre culturiști că sunt narcisisti. Se face uneori haz pe seama lor, în special pentru faptul că fiecare perete de sală e ticsit de oglinzi.
Din punctul meu de vedere, oglinda funcționează doar ca suprafață de reflexie a unei imagini temporare. Sportivul știe că forma pe care o are pe moment e un „snapshot” extras dintr-un parcurs, parcurs care durează, uneori, întreaga viață.
Culturistul „de cursă lungă” rămâne captiv „de voie” al procesului de transformare și, odată începută intervenția asupra metabolismului, el ajunge să fie o „a doua natură”. Bineînțeles, există faze și faze în acest proces, există, spre exemplu, perioade de „bulk” sau de „cut”. Există momente de respiro și există altele de mare intensitate. Și uneori există perioade de repaus total.
După părerea mea, fiecare culturist își modelează corpul folosindu-se de imaginație și inteligență, de cultură, raportându-se la exemple – din media sau din jur. Forma pe care o „afișează” atunci când se antrenează sau merge pe stradă e și ea expresia unei alegeri personale și o manifestare în plan fizic a acestui proces complex.
Dacă această formă este „artificială”, cum cârcotește majoritatea lumii, poate fi discutat îndelung. Rămâne să ne întrebăm dacă oamenii „normali” au cu adevărat în posesie corpul în care „locuiesc” și dacă sportivii sunt cu adevărat „detașați” de acesta.
English version
I was around 13 or 14, sometime in 1991–1992, when I first got my hands on “the iron.” My dad had brought home a barbell and two dumbbells, with a few weight plates tightened at the ends with big, octagonal screws. He had them made at IPIC, probably designed them together with a skilled lathe operator.
I don’t know where he got hold of a thin booklet full of bodybuilding exercises and illustrations. The drawings were decent, anatomically correct, done by someone skilled, probably in pencil. Dad had photocopied the “manual” at his company’s Xerox machine, and I clearly remember how amazed I was to learn that such machines existed—machines that could endlessly reproduce anything you wanted (like some caricatures, lol 😉
I was extremely skinny and self-conscious about it. I was always comparing myself to classmates who were more built, more muscular—the ones who naturally excelled at every gym class.
So I decided to do something about it.
I brought two stools from the kitchen and placed them side by side. That was my very first workout bench. I followed the illustrations and read the descriptions, then tried to replicate each exercise, clumsily, like any beginner. But over time, I gained more and more control.
By the time I was 15 or 16, I decided to go to a real gym, one I found in the basement of the Sports Hall. That was the beginning of a journey that continues to this day.
Over all these years training in gyms across the country—and beyond—I’ve developed my own philosophy about what happens when you gain the ability to shape your body at will.
Many people think bodybuilders are narcissistic. They’re often ridiculed, especially because every wall in the gym is covered with mirrors.
But from my point of view, the mirror is just a reflective surface showing a temporary image. The athlete knows that the body they see at any given moment is just a snapshot from a long journey—sometimes a lifelong one.
The long-haul bodybuilder becomes “willingly” captive to the transformation process. Once the intervention on the metabolism has started, it becomes a “second nature.” Of course, this process has its phases—periods of bulking, of cutting, moments of rest, and times of great intensity. And sometimes, complete pauses.
In my view, every bodybuilder shapes their physique through imagination and intelligence, through culture, by looking up to examples—from the media or from those around them. The body they “display” when working out or walking down the street is also the expression of a personal choice, a physical manifestation of a complex internal process.
Whether that form is “artificial,” as many skeptics say, is open to debate. But it’s worth asking whether so-called “normal” people truly possess the body they live in—and whether athletes are actually the ones detached from theirs.
PAUL SELING 
Leave a comment