PAUL SELING

Varianta în limba română

E iarna lui 1985, e sâmbătă seara și orbecăim toți prin întuneric, după lumânări și chibrituri. Iar s-a luat curentul, cum se ia de obicei. Aproape în fiecare zi Statul ne lasă în pană câteva ore, se pare că se economisește tot mai mult pe spatele populației. Se economisește la orice: la mâncare, la haine, la apă, la gaz sau căldură.

Se apropie ora, îmi spun, și mă îndrept spre tata, a cărui figură jovială tocmai a apărut în spatele unei lumânări. Îl rog înfrigurat să se grăbească să coboare in parcare, la mașină, să aducă bateria pentru că Teleenciclopedia e pe cale să înceapă.

Tata se conformează cu entuziasm. Clamele de metal fac un mic scurtcircuit pe bornele bateriei și ecranul televizorului nostru minuscul Sport începe să lumineze timid în întuneric.

Ador genericul sonor, e o piesă fabuloasă, îmi spun de fiecare dată. Sorb cu nesaț fiecare parte a emisiunii, călătorind mental în Egipt, Grecia, America de Sud, Africa, văd piramide, păsări migratoare, crocodili sau tigri.

(În aceeași perioadă m-am apucat de citit tot soiul de cărți despre mistere ale Terrei. Un unchi, văr de-al mamei, îmi împrumuta săptămânal cate ceva despre Triunghiul Bermudelor, cranii de cristal, zei mayași zburători sau OZN-uri săpate în pietre de mii de ani vechime.

Ani de zile m-a preocupat domeniul ăsta, ani în care m-am căznit să-l înțeleg pe Erik von Däniken, Carl Sagan și probabil mulți alții de care acum nu îmi mai aduc aminte.)

După Revoluție am continuat să urmăresc emisiunea cu insistență. Dacă în vizita noastră în Franța, în iunie `90, am dat nas în nas cu arhitectura modernă a Parisului – un prim șoc cultural din care nu mi-am mai revenit și din care, sincer, nici nu voiam să-mi revin – printr-a 10-a sau a 11-a l-am văzut pe F. L. Wright la televizor.

Alt șoc major. Descrisă de vocea calmă a lui Florian Pittiș, reședința de iarnă din Arizona, Taliesin West, m-a uimit în așa fel încât m-am hotărât pe loc să devin arhitect. Mi-am spus atunci că România poate fi populată de genul acela de arhitectură, o arhitectură la scară umană, modestă prin atitudine și elegantă prin concept, formă sau alegerea materialelor. Taliesin West mi s-a părut de-a dreptul futuristă, science-fiction, în comparație cu modernismul degradat (și degradant) care ne popula orașele.

Astăzi, când mă plimb prin centru și văd clădirea Prefecturii, mă minunez de faptul că, încă de prin anii `70, cineva a avut inspirația și curajul să abordeze stilul organic și să-l adapteze locului și probabil și realității momentului. Am trecut toată viața pe lângă clădire fără s-o observ cu adevărat, poate din snobismul și ignoranța specifică adolescenței.

În cei aproape 2 ani de pregătire pentru Ion Mincu am desenat cu ambiție și pasiune. Pe lângă sesiunile de studiu în grupuri, cu profesori (Baia Mare și apoi București), schițam în fiecare zi acasă ore în șir după ilustrații din cărțile rămase părăsite în biblioteca părinților.

Mă bucur și astăzi că pe rafturi găseam o varietate de volume de prin anii 70, așa că desenele mele au căpătat din start ceva din stilul epocii. Anii 80 au reprezentat, pentru mine, un fel de „ev mediu” stilistic din care îmi doream cu disperare să scap cât mai repede.

M-am mai bucurat și de întâlniri cu studenți băimăreni care deja intraseră în facultate. Găseam și la ei influențe ale acelorași surse de inspirație. Cumva, mi-am și confirmat autenticitatea acestei filiații și mi-am adăugat la arsenalul stilistic noi elemente, doar văzându-le planșele și înțelegându-le ideile.

Am reușit să intru la Ion Mincu pe locul 38, într-o competiție de 8 persoane pe un loc, dacă îmi aduc bine aminte. Bineînțeles, contrar oricărui sfat și oricăror indicații, desenul meu din examen a fost… tot retro, tot „șaptezecist”. Am fost un încăpățânat și… se pare că s-a meritat. Pentru o perioadă

_____________________________________________________________________________________

English version

It’s the winter of 1985, it’s Saturday evening, and we’re all fumbling in the dark, looking for candles and matches. The power went out again, as it usually does. Almost every day the State leaves us without electricity for a few hours—it seems more and more savings are being made at the expense of the population. They’re saving on everything: food, clothes, water, gas, or heat.

The time is getting close, I tell myself, and I head toward my father, whose cheerful face just appeared behind a candle. I ask him, shivering, to hurry downstairs to the car and bring the battery, because Teleenciclopedia is about to begin.

He complies enthusiastically. The metal clamps make a small spark as they touch the battery terminals, and the screen of our tiny Sport TV starts to glow timidly in the dark.

I love the theme music—it’s a fabulous piece, I tell myself every time. I eagerly soak in every part of the show, traveling in my mind to Egypt, Greece, South America, Africa. I see pyramids, migratory birds, crocodiles, or tigers.

(Around the same time, I started reading all kinds of books about Earth’s mysteries. An uncle, a cousin of my mother’s, would lend me books about the Bermuda Triangle, crystal skulls, flying Mayan gods, or UFOs carved into stones thousands of years old.

For years, I was fascinated by this field—years in which I struggled to understand Erik von Däniken, Carl Sagan, and probably many others whose names I no longer remember.)

After the Revolution, I kept watching the show with the same dedication. If, during our visit to France in June 1990, I came face to face with Paris’s modern architecture—a first cultural shock from which I never really recovered and, truthfully, didn’t want to—by 10th or 11th grade, I saw F. L. Wright on television.

Another major shock. Described by the calm voice of Florian Pittiș, the winter residence in Arizona, Taliesin West, amazed me so much that I decided on the spot to become an architect. I told myself then that Romania could be filled with that kind of architecture—human-scaled, modest in attitude, elegant in concept, form, or choice of materials. Taliesin West seemed downright futuristic, science-fiction-like, compared to the degraded (and degrading) modernism that populated our cities.

Today, when I walk through the city center and see the Prefecture building, I’m amazed that, even back in the ’70s, someone had the inspiration and courage to approach the organic style and adapt it to the local context—and likely to the realities of that time. I passed by that building all my life without truly noticing it, maybe because of the snobbery and ignorance typical of adolescence.

In the nearly two years of preparation for Ion Mincu (Architecture School), I drew with ambition and passion. Besides group study sessions with teachers (in Baia Mare and then in Bucharest), I sketched for hours every day at home, using illustrations from the books left behind in my parents’ library.

I’m still grateful today that the shelves held a variety of volumes from the 1970s, so my drawings from the start had something of the era’s style. For me, the ’80s were a kind of stylistic “Middle Ages” that I desperately wanted to escape from as quickly as possible.

I was also lucky to meet architecture students from Baia Mare who had already gotten into university. I noticed in their work the influence of the same sources of inspiration. Somehow, that confirmed to me the authenticity of this stylistic lineage, and just by looking at their drawings and understanding their ideas, I added new elements to my own repertoire.

I managed to get into Ion Mincu, ranking 38th in a competition with eight people per spot, if I remember correctly. Of course, against all advice and instruction, my drawing in the entrance exam was… retro again, very much in a ’70s style. I was stubborn and… it seems it was worth it. For a while.