PAUL SELING

Versiunea în limba română

După ce-am terminat clasa a 4-a, prin 1987, profesoara de pian și tata au avut o discuție serioasă. S-a negociat mutarea mea de la pian la un instrument de suflat. Tata s-a gândit că poate, în viitor, chestia asta avea să-mi servească: puteam, de exemplu, să cânt la nunți. Era o opțiune în plus pentru viitor, mi-a spus el, deși profa îl ironiza de fiecare dată când menționa așa ceva. Bineînțeles, ea mă cunoștea mai bine; m-a întristat profund această alternativă, fără să îmi dau seama de ce.

După ce în primii 2 ani muncisem cu ambiție la pian, inexplicabila mea „cădere” și lipsa de interes pentru instrument i-a adus pe toți la disperare. Tot mai des, „profa” își pierdea cumpătul în orele noastre de studiu. Suportam în tăcere furia ei – nu mai studiam acasă aproape deloc – treceam examenele cu note minime, mă simțeam tot mai umilit și pierdut în fața auditoriului, care mă considera deja irelevant.

Mișcarea a fost probabil una strategică: oboiul, la care urma să cânt în gimnaziu, era „o nișă” mai ferită, unde poate nu eram așa expus ridicolului, mi-am explicat eu atunci.

Așa l-am cunoscut pe cel care avea să-mi devină profesor în acești ultimi 4 ani: profesorul H. Un domn serios, grijuliu, retras, veșnic melancolic. Deprimat chiar, aș spune acum.

După câteva luni de încercări, am trecut de la oboi la clarinet. Instrumentul ăsta mi-a plăcut din diverse motive: în primul rând că era sobru, negru cu elemente strălucitoare, metalice. Apoi, pentru sunetul cald, catifelat. Aproape că simțeam că dau glas tristeții d-lui H. atunci când cântam.

Bineînțeles, interesul meu pentru muzică era deja pierdut. M-am târât la fel ca în primele clase prin gimnaziu până la absolvire, trecând mai mult din mila examinatorilor dintr-un an în altul.

Pe lângă clarinet era necesar să mai studiez și pian. Pian complementar, se spunea atunci. Am avut ca profesoară o doamnă în vârstă, care se apropia de pensie, un personaj care m-a fascinat pentru atipicul său.

Doamna venea la școală agale, în fiecare zi, pe un Pegas verde, din acela cu scaun lung, curbat. În timpul orelor pentru care, din nou, nu studiam defel, bătrânica se enerva în mod constant, ridicând vocea iritată și trântindu-mi uneori mâinile de claviatură. Pe de altă parte, eram un caz pierdut, așa că nimeni nu mai insista cu critica sau sfaturile. Era o luptă deja inutilă.

Circulă prin lume multe povești despre interacțiunile dintre copii și profesori, în școlile de muzică. În majoritatea, micuții au parte de o formă sau alta de abuz, verbal și chiar fizic, din partea adulților din „sistem”. Nu reușesc să-mi dau seama nici azi dacă un puștan de 7 ani care e veșnic cu gândul la fotbal, păpuși sau desene animate poate fi pus la treabă prin convingere. Sincer, nu cred că e posibil.

Genul ăsta de „tratament” este, pe de altă parte, transmis din generație în generație. Tinerii profesori revizitează modul în care au fost educați la rândul lor, în copilărie, și aplică în continuare aceleași metode. Dacă există căi alternative, nu am cum să știu. După mine, muzicienii sunt o clasă aparte de artiști, uniți și dezbinați în același timp de experiențe și amintiri comune pe care le duc înainte întreaga viață.

English version

After I finished the fourth grade, around 1987, my piano teacher and my father had a serious discussion. They negotiated my transfer from piano to a wind instrument. My father thought that maybe, in the future, this might come in handy: I could, for example, play at weddings. It was an extra option for the future, he told me, although the teacher would mock him every time he mentioned such a thing. Of course, she knew me better; this alternative deeply saddened me, though I didn’t understand why.

After working with ambition on the piano for the first two years, my inexplicable “fall” and lack of interest in the instrument drove everyone to despair. More and more often, the teacher would lose her temper during our lessons. I silently endured her anger — I barely practiced at home — I passed exams with the lowest grades, and felt increasingly humiliated and lost in front of the audience, who already considered me irrelevant.

The move was probably a strategic one: the oboe, which I was supposed to play in middle school, was a more sheltered “niche” where maybe I wouldn’t be as exposed to ridicule — that’s how I explained it to myself back then.
That’s how I met the man who would become my teacher for the next four years: Mr. H. A serious, caring, withdrawn man, always melancholic. Depressed, I’d even say now.

After a few months of attempts, I switched from the oboe to the clarinet. I liked this instrument for several reasons: first, because it looked sober — black, with shiny metal elements. Then, for its warm, velvety sound. I almost felt like I was giving voice to Mr. H’s sadness whenever I played.

Of course, my interest in music was already gone. I dragged myself through middle school just like in the early grades, passing from one year to the next mostly out of pity from the examiners.

Alongside clarinet, I also had to study piano. It was called complementary piano at the time. I had an elderly teacher, who was close to retirement, a character who fascinated me with her peculiarity.

She came to school slowly, every day, on a green Pegas bike — one of those with a long, curved seat. During the lessons — for which I didn’t study at all, once again — the old lady would get constantly irritated, raising her voice and slamming my hands on the keyboard. On the other hand, I was already a lost cause, so no one insisted anymore with criticism or advice. It had become a pointless struggle.

Many stories circulate around the world about interactions between children and teachers in music schools. In most of them, the kids go through some form of abuse, verbal or even physical, from the adults in the “system.” Even now, I can’t tell if a 7-year-old child who’s always thinking about football, dolls, or cartoons can truly be motivated through persuasion. Honestly, I don’t think it’s possible.

This kind of “treatment,” on the other hand, is passed down from generation to generation. Young teachers revisit the way they themselves were taught as children, and continue applying the same methods. If there are alternative paths, I wouldn’t know. In my opinion, musicians are a special class of artists — united and divided at the same time by shared experiences and memories that they carry with them throughout their lives.