PAUL SELING

Versiunea în limba română

În `96, în toamna primului an la “Mincu”, am predat și primul proiect de arhitectură. După câteva săptămâni petrecute în Muzeul Satului din București, săptămâni în care trebuia să ne alegem fiecare câte o casă spre studiu (eu găsisem o moară de vânt, undeva aproape de lac, plină de detalii interesante), am trecut la pasul următor: acela în care ne exprimam viziunea personală pe o temă aleasă de profesori: „Casa artistului” (plastic să fi fost oare?… am uitat).

Bineînțeles, cu mintea de acum, realizez că fiecare lucrare a unui artist e până la urmă o proiecție exterioară a unei structuri emoționale, canalizată prin limbaje specifice, negociată cu mediul, condiționări și limitări de tot felul (mai mult sau mai puțin, în funcție de domeniul artistic ales).

Dar la vremea aia nu eram conștient că „mă expuneam”. Cât de abili erau profesorii în a „citi” aceste semne/simboluri, mi-e, din nou, greu de evaluat chiar și azi.

Oricum, mi-a ieșit o casă cu linii minimaliste, inspirată din bruma de afinitate pentru modernism, probabil din ce apucasem în câteva săptămâni să văd prin biblioteca facultății și bineînțeles, ceea ce trăisem până atunci printre „blocurile gri”. Ce e interesant e că, dintr-un living generos, vitrat, cu vedere spre grădină, se urca în dormitorul care, ce să vezi, nu avea nici o fereastră. Doar un luminator sub forma unei piramide, inserat în plafon.

Acest dormitor-cub era ieșit în consolă deasupra intrării, consolă care se sprijinea pe un stâlp desenat in forma unei cariatide. Cum s-ar zice, o prezență feminină care susținea partea de etaj a studioului artistului.

Am luat 8 la acest prim proiect, chestie care m-a supărat tare mult, obișnuit fiind cu anii de liceu sau gimnaziu în care mă lăsam cu greu să „cad” sub un 9. Eram dezamăgit că „profii” nu îmi apreciaseră ideea.

Astăzi mă amuz de moment, amintindu-mi cât de greu le era tuturor să ia un 8. Note mai mari nu se dădeau decât talentelor de excepție, și nici lor întotdeauna.

Ca să vin totuși cu o concluzie pentru însemnarea asta, părerea mea e că fiecare din noi exteriorizăm în fiecare moment aceste structuri emoționale. Începând de la limbaj, îmbrăcăminte, modul în care ne amenajăm interiorul casei și terminând cu felul în care ne mișcăm, mâncăm sau ne asociem cu semenii.

În funcție de cât de conștienți suntem de acest lucru, și de cât de bine ne cunoaștem pe noi înșine, reușim să căpătăm mai mult control asupra a „ce spunem” atunci când interacționăm cu cei din jur. Și bineînțeles, putem să începem să alterăm, cu diverse scopuri, ceea ce transmitem „publicului”.

Bineînțeles, ăsta e un proces îndelungat care se întâmplă de-a lungul întregii vieți, experimentând și făcând un efort conștient și susținut în a ne decripta atât propriile acțiuni, cât și feedback-ul pe care îl primim de la comunitate, feedback care trebuie la rândul lui analizat și apoi reintegrat.

English version

In ’96, during the fall of my first year at “Mincu,” I submitted my first architecture project. After spending a few weeks at the Village Museum in Bucharest—weeks in which each of us had to choose a house to study (I had found a windmill near the lake, full of interesting details)—we moved on to the next step: expressing our personal vision based on a theme chosen by the professors: “The artist’s house” (a visual artist, perhaps?… I forgot).

Of course, with the mind I have now, I realize that every work an artist creates is ultimately an external projection of an emotional structure, channeled through specific languages, negotiated with the environment, shaped by all kinds of constraints and limitations (to a greater or lesser extent, depending on the chosen art field).

But back then, I wasn’t aware that I was “exposing myself.” How skilled the professors were at “reading” those signs or symbols is, again, hard for me to assess, even today.

Anyway, I ended up designing a house with minimalist lines, inspired by the faint affinity I had for modernism—probably picked up in a few weeks of browsing the faculty’s library and, of course, shaped by what I had lived among the “gray apartment blocks.” What’s interesting is that, from a spacious, glass-walled living room with a view of the garden, you’d go upstairs to the bedroom—which, surprisingly, had no window. Just a skylight in the shape of a pyramid, set into the ceiling.

This cube-shaped bedroom was cantilevered over the entrance, supported by a column drawn as a caryatid. In other words, a feminine figure supporting the upper floor of the artist’s studio.

I got an 8 for that first project, which upset me quite a lot, being used to high school and middle school years when I rarely allowed myself to “drop” below a 9. I was disappointed that the “profs” hadn’t appreciated my idea.

Today I look back and laugh, remembering how hard it was for anyone to get an 8. Higher grades were only given to exceptional talents—and not even always to them.

To conclude this little note, I believe that each of us constantly externalizes these emotional structures. Starting from our language, clothing, the way we decorate our home interior, and ending with the way we move, eat, or connect with others.

Depending on how aware we are of this, and how well we know ourselves, we can gain more control over “what we say” when interacting with those around us. And of course, we can start to deliberately shape what we convey to the “public,” depending on our intentions.

Naturally, this is a long process that unfolds throughout our entire life, through experimentation and through conscious and sustained effort to decode both our own actions and the feedback we receive from the community—a feedback that must in turn be analyzed and reintegrated.