PAUL SELING

Versiunea în limba română

E poate 1985, am vreo 7-8 ani și m-am întors de la școală pe la 2, împreună cu Paula. Până ajunge „mami”, pe la 6-7 seara (lucrează ca profesoară în Remetea Chioarului, la sat, și vine înapoi în oraș cu „cursa de 5”) suntem singuri. Papi se joacă în camera mică cu păpușile, iar eu m-am hotărât să scot iar cărțile părinților din dulapuri.

Sunt literalmente fascinat de cele de croitorie. Admir îndelung manechinele desenate elegant, postura lor lejeră, îmbrăcămintea de bun gust. Sunt oameni care acum, la mijloc de ani ’80, nu mai sunt „la modă”. Deși îmi evocă o vreme deja apusă, îmi vine gândul că traiul lor ar fi fost mai calm, mai liber, mai lejer. Desfac uneori tiparele care dorm împăturite între paginile cărților și meditez la cum s-or fi croind hainele după ele.

Mai găsesc prin rafturi și alte cărți, cu aceleași feluri de personaje, care îți arată cum să-ți zugrăvești singur casa și multe alte îndeletniciri practice.

Am vorbit cu tata la telefon, rugându-l să-mi mai povestească o dată despre cum a trecut prin copilăria la sat. Pe vremuri îmi spunea despre jocurile de fotbal puse la cale prin grădină cu mingi din cârpe, despre cum se ascundea în podul șurii ca să poată citi în liniște și să scape de munca la câmp. Spre deosebire de mine, care iubeam SF-ul, tata adora la vremea lui povestirile eroice: Jules Vernes, Alexandre Dumas, ș.a.m.d.

De prin 1964 bunicul s-a angajat ca și croitor la Cooperativa „Viitorul”, în Șomcuta Mare (unde a dus-o, mai târziu, și pe bunica). Tata îmi povestește că aveau un salariu de 400 de lei pe lună, din care ar fi fost greu să-și țină copiii – 5 la număr – în liceu. Ca să nu mai vorbim de facultate, unde nici unul din ei nu ar fi avut nicio șansă.

Tata „furase” meseria făcându-și temele seară după seară, alături de adulții care coseau haine la lumina lămpii cu petrol. Îmi povestește că a prins „din aer”, an după an, „tips & tricks” despre cum se gândește îmbrăcămintea, din discuțiile părinților. Mai târziu, după ce bunicul s-a angajat, și-a petrecut vacanțele alături de el, la „Viitorul”.

În liceu a reușit să ușureze povara de pe umerii adulților câștigând bursa de merit, chestie care i-a plătit internatul și probabil masa zilnică. La 19 ani, după ce a ratat primul examen la „Electronica aplicată” în București, s-a angajat ca profesor în satul natal. A predat muzică, franceză și sport. După anii petrecuți în „Clubul foto” al școlii, a reușit în sfârșit să-și facă și un mic studio foto acasă, probabil cumpărat din salariul de profesor, unde developa pozele pe care le făcea familiei și sătenilor. Încă mai am prin cutiile din debara instantanee ale unei familii numeroase și fericite. Mă găsesc și eu printre subiecte, mai târziu.

După ce a mai picat și a doua oară la București, a ales să se reorienteze către Facultatea de Construcții din Timișoara, unde a intrat cu brio.

După cum spuneam, bunicii n-au avut resurse să-l țină în facultate, așa că s-a ambiționat să ia bursa de merit, an după an. Pentru ceva bani în plus își vindea cartela de mâncare și mai făcea niște bani croind haine colegilor.

…

Nu știu câți oameni se gândesc astăzi, când realitatea e atât de ofertantă, cât de greu au dus-o oamenii cu doar 30-40 de ani în urmă. După părerea mea, poveștile multora – ca și cea a lui tata – sunt exemple de inventivitate, ambiție, creativitate și, de ce nu, forme de rezistență pe termen lung împotriva regimurilor opresive de oriunde.

Sunt sigur că în multe din casele bătrânești, într-un colț, mai stă prăfuită o mașină de cusut „Singer”, martor tăcut al acestor lucruri.

_____________________________________________________________________________________

English version

It’s probably 1985, I’m about 7 or 8 years old, and I’ve just come back from school around 2 p.m., together with Paula. Until “Mommy” gets home, around 6 or 7 in the evening (she works as a teacher in Remetea Chioarului, a village, and returns to the city with the “5 o’clock bus”), we’re alone. Papi is playing in the small room with the dolls, and I’ve decided once again to take my parents’ books out of the cupboards.

I’m utterly fascinated by the ones about tailoring. I admire the elegantly drawn models at length—their relaxed posture, their tasteful clothing. They are people who, in the mid-80s, are no longer “in fashion.” Even though they evoke a time already gone, I get the feeling that their lives were calmer, freer, more relaxed. Sometimes I unfold the patterns that sleep folded between the book pages and ponder how clothes used to be tailored using them.

I also find other books on the shelves, with the same types of characters, showing you how to paint your house by yourself and many other practical skills.

I talked to Dad on the phone, asking him to tell me once more about how he went through his childhood in the village. He used to tell me about the football games they organized in the garden with rag balls, about how he hid in the barn attic so he could read quietly and avoid fieldwork. Unlike me, who loved sci-fi, he adored heroic stories: Jules Vernes, Alexandre Dumas, and so on.

Around 1964, my grandfather got a job as a tailor at the “Viitorul” Cooperative in Șomcuta Mare (where he later brought my grandmother as well). Dad tells me they had a salary of 400 lei per month, from which it was hard to support their children—five in total—through high school, let alone university, where none of them would have had a chance.

Dad “picked up” the trade by doing his homework evening after evening alongside the adults who were sewing clothes under the light of an oil lamp. He says he picked up “tips and tricks” over the years, just by listening to his parents’ conversations about how clothing is designed. Later, after Grandpa got the job, he spent his vacations with him at “Viitorul.”

In high school, he managed to ease the burden on the adults’ shoulders by winning a merit scholarship, which paid for his boarding and probably his daily meals. At 19, after failing his first exam for “Applied Electronics” in Bucharest, he got a job as a teacher in his home village. He taught music, French, and sports. After the years spent in the school’s “Photo Club,” he finally managed to set up a small photo studio at home, probably paid for with his teacher’s salary, where he developed the pictures he took of his family and the villagers. I still have, in some boxes in the closet, snapshots of a large and happy family. I can be found among the subjects as well, later on.

After failing the entrance exam in Bucharest a second time, he chose to redirect himself toward the Faculty of Civil Engineering in Timișoara, where he was accepted with flying colors.

As I said, my grandparents didn’t have the means to support him through university, so he pushed himself to earn a merit scholarship year after year. For some extra money, he sold his food vouchers and made some cash tailoring clothes for his classmates.

…

I don’t know how many people today, in a world full of opportunities, ever stop to think how hard things were just 30–40 years ago. In my opinion, the stories of many—like my father’s—are examples of inventiveness, ambition, creativity, and, why not, long-term resistance against oppressive regimes anywhere.

I’m sure that in many old country homes, in some dusty corner, there’s still a “Singer” sewing machine quietly bearing witness to it all.