Versiunea în limba română
Spuneam într-o însemnare precedentă despre începuturile mele în producția de muzică electronică, cu Korg Trinity și Roland MC 505 (plus Sony Acid și Sound Forge).
Trebuie să recunosc că, după ce am terminat a 8-a la Școala de Artă, m-am hotărât să nu mai am de-a face cu muzica niciodată. Eram ușurat că scăpasem de programul prelungit și eterna corvoadă de-a repetatul, studiatul zilnic (și silnic, lol) a formelor clasice.
În scurta perioadă cât am activat, în liceu, în trupa surorii mele (la sax solo), visam totuși la un proiect personal care s-ar fi inspirat oarecum din muzica lui Vangelis, dar pe care l-aș fi putut aduce în prezent, reformula în manieră personală pe beaturi electro, experimental, mai abstract poate. Era ceva în aer, poate ce se auzea deja la radio sau la TV, poate pe CD-urile pirat pe care le cumpăram de la magazinul Satelit (în zona centrală a orașului). Oricum, nu regret, cum am mai spus-o și în alte ocazii, experiența cu trupa, în care am înțeles pe scurt cum funcționează cântatul împreună cu alti oameni.
Salt în 1997, în camera mea din Militari, după ce-am pus mâna pe Trinity, mi-am ridicat mânecile, cu nițică emoție, și… am „început”. A fost inabil la primele incercari, dar am prins repede cum stă treaba cu tehnologia.
Sunt și azi mândru de modul în care lucram pe sequencerul Korg, scriind notă cu notă, manipulând sunetul cât mai în detaliu. Piesele capătă în felul ăsta personalitatea și „atingerea” ta completă, organicitatea artistului se transferă în mod aproape magic compoziției finale, în digital și apoi în virtual.
După ce am mai făcut rost de niște CD-uri cu samples și copia de Acid, am început să lucrez și cu „samples”. Am înțeles că puteam acum să „colorez” cu texturi străine mie, create de alți artiști, lucrarea mea muzicală. Bineînțeles că mi-am pus din start problema originalității, dar pe de altă parte am văzut faptul că puteam crea un alt tip de muzică, una bazată pe asocieri simbolice. Aproape că am simțit pasul ăsta ca pe unul înainte.
Normal, nu voi ști niciodată ce a vrut fiecare artist care produce un „sample pack” să spună, în totalitate. Cred sincer că nu avem cum să știm chiar totul despre procesul de producție, sursele lui de inspirație și, de ce nu, detalii mai intime care țin de relaționarea creativului cu mediile în care „funcționează”.
Și totuși, ca o nouă provocare, am acceptat challenge-ul de a începe o formă de „reverse engineering” chiar din momentul în care am deschis primul CD cu samples. M-am întrebat, cum mă întreb și astăzi, ce a vrut să „spună” artistul atunci când a creat sunetul. Cărui curent muzical îi aparține? Ce unelte a folosit? În ce ambianțe l-a înregistrat? Cine a fost producătorul, pe ce căi s-a hotărât să-l promoveze, șamd, șamd.
Dar da, după o vreme mi-am dat seama că acest „reverse engineering” are niște limite, cel puțin pentru mine însumi. Neavând acces la date despre sistemul social, politic, economic în care „se învârte” muzicianul acesta, nu am cum să duc la bun sfârșit demersul. Și poate nici n-are rost, mi-am spus, pentru că până la urmă am pe hard disk un sunet care poate fi, după inspirația mea, transformat, ajustat, reconvertit pentru a sluji propriilor mele idei. Sau, de ce nu, lăsat exact așa cum l-a creat artistul, chiar din admiratie pentru munca lui.
Au trecut ceva ani (2002–2018) în care am lăsat muzica „on hold”. Deși am tot butonat sporadic Acidul, mi-am spus: „Paule, te vei lenevi folosind doar samples, e nevoie să te reapuci de a lucra muzica în detaliu”. Și chiar așa a fost. Au fost multe încercări de a crea piese doar manipulând sunetele altora. Nu sunt neapărat nemulțumit de rezultat – mix/masterul putea fi mai bun, de exemplu – dar în mod cert m-am prins că, pentru a crea un album coerent, aveam neapărată nevoie să mă reîntorc la un sequencer.
Am postat sporadic pe SoundCloud, an după an, micile mele încercări, până prin 2019, când mi-am făcut în sfârșit curaj să folosesc licența de Ableton care „zăcea” deja de o vreme prăfuită pe hard.
A fost un parcurs frumos, ambițios, de care m-am bucurat în fiecare moment. Am investit mult în softuri și pluginuri, o tonă de pachete de samples, dar am simțit în final că efortul a meritat. Dacă la prima piesă mă simțeam în fața unui task aproape de nedus până la capăt, am învățat, pas cu pas, să „îmblânzesc” softurile și să le subordonez ideilor mele creative.
Spre finalul experimentului m-am reîntors și la samples, ușurat. Îmi dovedisem că pot totuși să lucrez „în detaliu” și n-am mai avut acel sentiment de vinovăție că nu sunt cu adevărat original. Samplingul a devenit o joacă plăcută cu „culorile” altora, o artă a colajului, manipulat uneori prin intervenții personale, uneori lăsat „să curgă”, alteori controlat mai atent.
Pentru moment am lăsat „cablurile să doarmă”, pentru că simt că e nevoie ca tot efortul ăsta să capete un sens în tăcere. Până la urmă, nu toată magia muzicii stă în sunet. E nevoie uneori și de o pauză.
English version
I mentioned in a previous note my early beginnings in electronic music production, with the Korg Trinity and Roland MC-505 (plus Sony Acid and Sound Forge).
I have to admit that, after finishing 8th grade at the School of Arts, I decided I never wanted anything to do with music again. I was relieved to be free of the extended schedule and the eternal burden of repetition, daily (and forced, lol) studying of classical forms.
During the short period I was active in high school, playing sax solo in my sister’s band, I was still dreaming of a personal project inspired by Vangelis’s music—one I could bring into the present, reformulated in my own style with electro beats, something more experimental, more abstract perhaps. There was something in the air, maybe something already playing on the radio or TV, maybe on the pirated CDs I used to buy from the Satelit store in the city center. Either way, as I’ve said before, I don’t regret the experience with the band—it gave me a glimpse into how playing music together actually works.
Fast forward to 1997, in my room in Militari, after I got my hands on the Trinity—I rolled up my sleeves, with a bit of emotion, and… I began. It was clumsy at first, but I quickly got the hang of the technology.
To this day, I’m proud of the way I worked on the Korg sequencer, writing note by note, shaping the sound in detail. This way, the tracks took on your personality, your full “touch”—the organic part of the artist would somehow magically transfer into the final digital and virtual composition.
After I got my hands on some sample CDs and a copy of Acid, I started working with samples too. I realized I could now “color” my musical work with textures foreign to me, created by other artists. Of course, I immediately questioned originality, but on the other hand, I saw that I could create a different kind of music—one based on symbolic associations. I almost felt that this was a step forward.
Naturally, I’ll never know exactly what each artist who creates a “sample pack” intended to express. I truly believe we can’t fully know everything about the production process, the artist’s sources of inspiration, or—why not—the more intimate details of how the creative relates to the environments in which they “function.”
Still, as a new challenge, I accepted the idea of starting a form of reverse engineering from the moment I opened my first sample CD. I kept asking myself—and still do—what was the artist trying to “say” when they created that sound? What musical trend does it belong to? What tools were used? In what kind of ambient setting was it recorded? Who was the producer, and through what channels was it promoted? And so on, and so on.
But yes, after a while I realized that this “reverse engineering” has some limits—at least for me. Not having access to information about the social, political, and economic systems in which that artist operates, I couldn’t really complete the process. And maybe there’s no point, I told myself, because in the end, I had a sound on my hard drive that I could—depending on my inspiration—transform, adjust, or reinterpret to serve my own ideas. Or, why not, leave it exactly as the artist had created it, as a form of admiration for his work.
Several years went by (2002–2018) in which I put music “on hold.” Although I still fiddled around with Acid now and then, I told myself: “Paul, you’ll get lazy if you rely only on samples—you need to go back to detailed music work.” And that’s exactly what happened. There were many attempts to create songs just by manipulating others’ sounds. I’m not necessarily unhappy with the results—the mix/master could’ve been better, for example—but I definitely realized that to create a coherent album, I absolutely had to go back to a sequencer.
I occasionally posted my little musical experiments on SoundCloud year after year, until around 2019, when I finally gathered the courage to use the Ableton license that had been gathering dust on my hard drive.
It was a beautiful, ambitious journey—one I enjoyed every step of the way. I invested heavily in software and plugins, tons of sample packs, but in the end, I felt the effort had paid off. If, at first, a song felt like a task too daunting to finish, I gradually learned, step by step, how to tame the software and bend it to my creative ideas.
Toward the end of the experiment, I returned to samples as well—this time, relieved. I had proven to myself that I could indeed work “in detail,” and I no longer felt guilty for not being truly original. Sampling became a playful game with other people’s “colors”—a collage art form, sometimes manipulated through personal touches, sometimes left to “flow,” other times more tightly controlled.
For now, I’ve let the “cables sleep,” because I feel like all this effort needs to gain meaning in silence. After all, not all of music’s magic lies in sound. Sometimes, a pause is necessary too.
PAUL SELING 
Leave a comment