PAUL SELING

Varianta în limba română

De străbunicul din Curtuiușul Mare îmi aduc aminte cu mare drag, deși imaginea lui s-a estompat deja poate prea mult. Era un om închis în sine, rigid, serios, veșnic pus pe treabă. Dacă nu era la cules de prune sau pere, din care făcea țuică, era pe dealuri la coasă. Era un om solitar și familia îl considera un zgârcit maxim, dar eu zic că era doar obișnuit cu viața grea sub comunism, așa că punea leu lângă leu pentru un viitor veșnic incert (purta la el o batistă șifonată în care ținea tot timpul niște bani mărunți – chestie care mie mi se părea „lucru de om mare”).

Moartea l-a găsit, din câte îmi aduc aminte, în jur de 80 de ani, când încă era „în putere” și muncea la câmp de dimineața până seara. A căzut în baie, în vană, o coastă i-a perforat plămânul și, probabil, neglijând problema, a murit „cu zile”.

Despre străbunicul îmi mai aduc aminte că toamna, după adunatul fructelor și făcutul pălincii, încărca totul în căruță și o lua spre „Brașeu” (Brașov), unde-și vindea marfa pentru bani mai „frumoși”. Se părea că, de exemplu, sâmburii de nucă aveau mare trecere în zonă.

Eu păstrez în memorie un moment în care, pe la vreo 4-5 ani, m-a rugat să-l „ajut” să taie un buștean cu „sirisăul” (fierăstrăul). M-a privit cu mare drag, cu căldură nespecifică lui, în timp ce mă minunam cum dăm gata, amândoi, ditamai trunchiul de copac. În doi timpi și trei mișcări am făcut bucăți o grămadă de lemn pentru foc.

…

De pe la vârsta aia, poate și de mai devreme, am început să am niște „viziuni” religioase extraordinar de puternice. Nici nu știu cum asimilasem ideea că există Dumnezeu, poate prin faptul că trebuia să ne rugăm în fiecare seară, sora-mea și cu mine, îngenuncheați pe marginea patului. Sau poate pentru că, penticostali fiind, bunicii se raportau în fiecare moment la prezența unei Divinități.

Orișicât, în spatele casei se ridica un deal abrupt, imposibil de urcat pentru un copil așa de mic, iar în vârf trona un stâlp de telegraf asemenea unui crucifix. De fiecare dată când priveam într-acolo mă transfigura ideea că acolo locuia de fapt Dumnezeu. Eram în același timp și fascinat, și cutremurat de imensa lui putere, care răzbătea până la mine ca o forță și o lumină în același timp.

Mai târziu, când am putut să urc dealul până sus, ezitant, cu mare băgare de seamă, mi-am dat seama că nu era nimeni în vârf, și „spiritele” s-au calmat. Pentru o vreme.

_____________________________________________________________________________________

English version

I remember my great-grandfather from Curtuiușul Mare with great fondness, although his image has perhaps faded too much over time. He was a reserved man, rigid, serious, always busy with some task. If he wasn’t picking plums or pears for making țuică (Romanian plum brandy), he was out mowing the hills. He was a solitary man, and the family considered him extremely stingy, but I think he was just used to the hardships of life under communism, so he saved every penny for a future that was always uncertain (he always carried with him a crumpled handkerchief where he kept small change — something that seemed like a “grown man’s thing” to me).

Death found him, as I recall, around the age of 80, when he was still “strong” and working the land from dawn until dusk. He fell in the bathroom, in the tub, a rib punctured his lung, and probably neglecting the issue, he died “before his time.”

I also remember that every autumn, after harvesting the fruit and making the brandy, he would load everything into a cart and head to “Brașeu” (Brașov), where he sold his goods for better money. It seemed, for example, that walnut kernels were in high demand in that area.

I still hold in my memory a moment when, around the age of 4 or 5, he asked me to “help” him cut a log with the “sirisau” (saw). He looked at me with great affection, with a warmth that was unusual for him, while I stood amazed as we cut through a huge tree trunk together. In no time at all, we had chopped a whole pile of firewood.

…

From around that age — maybe even earlier — I began having extraordinarily powerful religious “visions.” I don’t even know how I came to internalize the idea of God’s existence — maybe because my sister and I were required to pray every evening, kneeling by the edge of the bed. Or maybe because, being Pentecostal, our grandparents always referred to the presence of a Divine Being.

Anyway, behind the house rose a steep hill, impossible to climb for a child that small, and at the top stood a telegraph pole (or perhaps an electric one). Every time I looked up there, I was overwhelmed by the idea that God actually lived at the top. I was both fascinated and terrified by his immense power, which seemed to reach me as both a force and a light at once.

Later, when I was finally able to climb that hill — cautiously, hesitantly — I realized that no one was up there, and the “spirits” calmed down. For a while.