Varianta în limba română
Unchiul John (Jon) a fost întotdeauna mare „figură”. Frate cu tata, din familia cu 5 copii a bunicilor din Curtuiușul Mare, a fost întotdeauna un rebel. Alături de tata. L-am admirat pentru puterea lui de a-și urma pasiunea pentru muzică, chiar dacă n-a avut studii superioare și defel din cele muzicale.
Din totdeauna mi-l amintesc cântând – cânta la taragot – câștigându-și existența alături de muzicanții orașului, din nunți și alte evenimente, încă din timpul comunismului.
În casa lui, în rarele noastre vizite, găseam tot felul de minunății: chitări electrice, claviaturi electronice, câte un saxofon sau un taragot. Din câte știu, de ceva ani a început să producă chiar el instrumente de suflat, pe care le bibiliește de la strung și până la ultimul șurubel.
Așa am pus și eu mâna, după ce am intrat la Școala de Muzică, pe o „clapă” electronică. Sau poate pe mai multe, nu îmi mai amintesc. Îmi rămâne vie în memorie carcasa neagră de plastic frumos finisat, beculețele și butoanele „high tech” și mai ales „preset-urile” care sunau ca aduse din altă lume. Una science fiction aproape.
Tare mult mi-am dorit să am și eu acasă așa ceva. Am tot insistat pe lângă tata să-mi ia și mie una, dar fără succes – era imposibil, aveam tot timpul de plătit rate: ba la mobilă, ba la câte un covor, ba economiseam pentru casa de la țară care era veșnic în șantier.
Într-un alt fir narativ, paralel, a existat un moment amuzant – pentru mintea mea de om matur – de care îmi aduc aminte cu drag. Aveam vreo 10–11 ani și mă întorceam de la pescuit, cu vărul meu D.
De ceva vreme priveam cu milă felul în care „albiturile” minuscule pe care le prindeam la plută, cu bobițe de pâine, erau spintecate de bunica și aruncate aproape de vii în tigaie. Nu zic nu, prăjite în făină de porumb, erau o recompensă delicioasă după atâtea ore de stat pe malul Lăpușului.
În drum spre casă, cu coșul de plasă în care peștii încă se zbăteau, sufocându-se, am avut o discuție cu Dumnezeu, în care i-am propus un târg: „Doamne”, i-am spus, „dacă mă las de pescuit și de omorât vietățile astea amărâte, poți să faci cumva să primesc și eu o clapă electronică?”
Nu știu exact ce a spus Dumnezeu pe moment, dar din momentul ăla eu mi-am ținut promisiunea, așteptând. Cred că a fost ultima zi în care am mai fost după pești și până astăzi obiceiul mi se pare unul dezgustător.
Salt spre 1996 (sau 1997, am uitat deja). Suntem în apartamentul din Militari, în București, sora mea și cu mine, și tocmai am văzut un clip al trupei Faithless în care Sister Bliss cântă la un workstation fabulos. Ce mai, e puțin spus futurist, e de-a dreptul din alt Univers, am gândit.
Tata venise la noi în vizită, așa că mi-am pus toată știința mea de manipulator în funcțiune, încercând să-l conving să „îi cumpere Paulei” Korg-ul Trinity, explicându-i că are musai nevoie pentru studiu, acasă. 2000 de dolari a costat Trinity, bani pe care tata a acceptat, după câteva rugăminți fierbinți, să-i scoată din cont.
Am adus înfrigurat de la magazinul Muzica minunăția și am despachetat-o cu adorație maximă. Știu clar că, în seara aia, am pus-o cu mine în pat și am dormit cu o mână pe ea, lol.
Bineînțeles, Paula n-a mai ajuns să pună mâna pe Trinity. Am învățat rapid sequencer-ul, bucurându-mă de „touch screen-ul” care era, cred, ceva extrem de inovator pentru vremea aia.
După o vreme, ascultându-mi prin comparație producția cu cea a occidentalilor, am realizat că Trinity era cumva mult prea „curată”, ca sunet, pentru ce voiam eu să fac. Deși cristaline, preset-urilor părea că le lipsește „viața”, „profunzimea”. Am tot încercat prin diverse metode să manipulez sunetele ei, fie prin distors, efecte, fie prin modulări fine ale pitch-urilor, dar n-am fost mulțumit.
După o vreme m-am hotărât totuși să renunț la încercările astea și să mai cerșesc de la tata un alt device. Roland-ul MC-505, pe care e posibil să-l fi văzut în vreo reclamă, vreo revistă (poate DJ Mag?) și-a făcut cu succes treaba, completând sunetul curat al Korg-ului cu alte tipuri de armonice, mai bogate și mai adânci.
Am continuat să mă joc până în anul 6 de studii cu ideea de a deveni producător muzical, servindu-mă și de o placă Korg cu care captam sunetul din device-uri, de un crack de Acid, Sound Forge și o grămadă de CD-uri cu samples și plugin-uri împrumutate de pe unde apucam.
Astăzi îmi aduc aminte cu groază aproape de ani și ani de reboot-uri, pentru că PC-ul dădea aproape tot timpul rateuri. Pun asta pe seama faptului că industria IT era încă la început, componentele hardware nu erau întotdeauna compatibile, fabricanții încă testau terenul și nu comunicau probabil suficient unii cu alții. Dar da, șocurile pe care le-am tot avut, zi de zi, în momentele în care pierdeam ce lucrasem în ultima oră în fața unui ecran albastru m-au lăsat cu sechele majore. Astăzi salvez compulsiv la fiecare 30 de secunde.
O altă lecție pe care am luat-o a fost cea despre licențe. Nu mai folosesc nimic piratat, din 2 mari motive: unul, că respect munca celor care au creat asemenea minunății pentru noi, comunitatea globală de producători muzicali. Și doi, că nu mai am resurse emoționale pentru a susține șocurile care te scot din starea de transă și inspirație creativă, atunci când îți crapă computerul.
English version
Uncle John (Jon) was always quite a “character.” He was my father’s brother, one of five siblings in the family from Curtuiușul Mare, and he had always been a bit of a rebel — just like my dad. I admired him for having the courage to follow his passion for music, even though he had no higher education, let alone formal musical training.
I’ve always remembered him singing — well, playing the clarinet or sax, actually — and making a living alongside the town’s musicians, playing at weddings and other events, even back in communist times.
In his home, during our rare visits, I’d always find all sorts of wonders: electric guitars, electronic keyboards, a saxophone or a clarinet. As far as I know, in recent years he even started crafting his own wind instruments, lovingly building them from the lathe all the way to the final screw.
That’s how I first got my hands on an electronic keyboard, after I enrolled in Music School. Or maybe more than one — I don’t remember exactly. But what stuck in my memory was that beautiful black plastic case, the glowing lights and “high-tech” buttons, and especially the “presets” that sounded like they came from another world — almost science fiction.
I wanted one so badly at home. I kept begging my father to get me one too, but it was hopeless. There were always bills to pay — furniture installments, a new rug maybe — or we were saving for the country house, which was eternally under construction.
In a parallel narrative thread, there’s a funny — at least to my adult mind — memory I recall with great fondness. I was about 10 or 11, returning from a fishing trip with my cousin D.
For a while, I’d been watching with growing pity how the tiny “whitefish” we caught with bits of bread on a float were gutted by my grandmother and tossed into the pan while still twitching. Don’t get me wrong — fried in cornmeal, they were a delicious reward after hours spent on the banks of the Lăpuș River.
But on the way home, with our mesh basket full of gasping, suffocating fish, I had a conversation with God. I proposed a deal: “Dear God,” I said, “if I stop fishing and killing these poor creatures, could you somehow make it so I get an electronic keyboard?”
I’m not sure exactly what or if God answered at that moment, but I kept my promise from then on, and I waited. I think that was the last day I ever went fishing, and to this day the practice seems disgusting to me.
Flash forward to 1996 (or maybe 1997 — I’ve forgotten). We’re in the apartment in Militari, Bucharest — my sister and I — and we just watched a music video by Faithless where Sister Bliss is playing this amazing workstation. It was beyond futuristic — it looked like it came from another universe.
Our dad had come to visit us, so I put all my manipulative skills into action, trying to convince him to “buy Paula” a Korg Trinity, explaining how she absolutely needed it to study at home. The Trinity cost $2,000, and after some intense pleading, my dad agreed to withdraw the money from his account.
I brought the marvelous thing home from the Muzica store, trembling with excitement, and unpacked it with the utmost reverence. I distinctly remember that night I took it to bed with me and slept with one hand resting on it — lol.
Of course, Paula never got a chance to touch the Trinity. I quickly learned how to use the sequencer and fell in love with the touchscreen — which, I think, was quite an innovation at the time.
After a while, though, when comparing my productions to Western ones, I realized that the Trinity’s sound was somehow too “clean” for what I wanted to create. Although the presets were crystal clear, they lacked “life,” “depth.” I tried all sorts of tricks to manipulate the sounds — distortion, pitch modulation, effects — but I was never satisfied.
Eventually, I decided to give up and ask my dad for another device. The Roland MC-505 — which I might have seen in a magazine ad (maybe DJ Mag?) — ended up being the perfect complement to the Trinity, adding a richer, deeper spectrum of harmonics.
I kept playing around with the idea of becoming a music producer all the way through my sixth year of studies. I used a Korg sound card to capture sound from the hardware devices, a cracked version of Acid and Sound Forge, and loads of sample CDs and plugins borrowed from whoever I could.
Nowadays, I look back in horror at those years and years of constant reboots, because my PC almost always crashed. I chalk it up to the early days of the IT industry — hardware wasn’t always compatible, manufacturers were still testing the waters and probably didn’t communicate well with each other.
But yes, the daily shocks of losing whatever I’d been working on in the past hour — facing yet another blue screen — left me with major scars. Today I compulsively save my work every 30 seconds.
Another important lesson I learned was about software licenses. I no longer use pirated software, for two major reasons: first, out of respect for the people who’ve created such amazing tools for us — the global community of music producers; and second, because I simply no longer have the emotional resources to withstand the crashes that snap you out of your creative trance when your system fails.
PAUL SELING 
Leave a comment