Varianta în limba română
Stau cu bunicul, pe parapetul de piatră din fața porții. Bunicul fumează o țigară “Carpați fără” (filtru), cu mâna lui uscățivă, tremurând ușor. E probabil un 1985, o seară de vară târzie.
M-am întors din vale, din lunca Lăpușului, cu căruțul de transportat butelia de gaz. Bunicul m-a trimis pe furiș, după lăsarea întunericului, să adun un coș de “sfeclă furajeră” (napi albi) pentru pregătit de mâncare la porc. M-am furișat să nu fiu văzut de vecini că fur de la C.A.P., deși știu că toată lumea fură de pe tarlaua Statului. Bunicul e brigadier, meserie de care e tare mândru, după modul în care mi-o spune, repetat, de fiecare dată când are ocazia.
Casa de chirpici, tencuită cu “modele” în relief, a construit-o cu mâna lui. Îmi povestește deseori cum a cărat cu carul cu boi piatră cu piatră, adunată din albia râului, el cu bunica.
Bunicul stă gânditor și trage alene din țigară, dar la un moment dat își ridică privirea spre șură. Din spate, din magazie, se ridică un firicel de fum alb. Îngrijorat, mă trimite să văd de unde poate veni fumul.
Știu de unde vine. Un pic mai devreme m-am jucat cu o cutie de chibrituri, aprinzând o grămadă de frunze adunate în magazie. N-am reușit să le sting până am fost chemat, iar acum frunzele scot un firicel subțire, mocnind încet.
Mă întorc la parapet, mințind că totul e în regulă. Nu mai știu cum să sting focul înăbușit, fără flacără, care cuprinde tot mai mult grămada de frunze.
În sfârșit, bunicul își netezește pantalonii lui de stofă groasă, kaki, își bagă pachetul de Carpați în buzunarul cămășii (îi plăceau mult cămășile albe, în carouri mici, albastre, fine) și se îndreaptă către magazie.
Acuma mi-o iau, îmi spun panicat, mi-o iau rău de tot.
Și așa a și fost. Bunicul a stins focul cu o găleată de apă și s-a întors bombănind furios. Am încasat un bobârnac în vârful capului, unul usturător, și cam atât. Dar apoi a venit mama de la Școală și a aflat povestea, și am mai mâncat o bătaie, de data asta una d-aia sănătoasă.
A fost singura dată când bunicul s-a enervat pe mine.
…
Undeva la final de ani ’70 bunicul era vânzător la magazinul din sat. Era un mare privilegiu asta, să ții gestiunea unui magazin alimentar sătesc, post râvnit de majoritatea sătenilor.
Se pare că într-o vineri un grup de muncitori veniți la lucru de peste deal l-au rugat să le dea niște marfă pe datorie, marfă pe care urmau s-o plătească la începutul săptămânii următoare.
Dar n-au mai avut ocazia. Luni dimineață a venit un control – probabil cineva “turnase” toată povestea – și l-au găsit cu lipsuri.
Bunicul a fost amenințat cu pușcăria, a fost mare scandal, și fără intervenția mamei pe lângă cei de la Partid ar fi fost condamnat. Oricum, cazul a fost oarecum mușamalizat, dar bunicul și-a pierdut postul și a rămas doar magazioner.
Nu știu nici până azi dacă starea precară de sănătate cu care l-am cunoscut și în care a și murit nu s-a datorat și evenimentului. Bunicul a suferit mulți ani de o formă de boală mintală, cel puțin toate amintirile mele despre el sunt populate de imaginea lui făcând scandal prin curte sau prin casă. Mă bucuram când prindeam momentele lui de calm, momente în care îl puteam asculta povestindu-mi istorii bătrânești. Dar da, n-a fost un vârstnic așa cum întâlnești în cărți, ci mai degrabă unul atipic.
A murit undeva prin 2001–2002, într-o stare jalnică, cu mințile aiurea. Eram la București, la facultate și nici măcar n-am fost la înmormântare.
Mama se îngrijește de mormântul lui cu multă afecțiune până și astăzi.
English version
I’m sitting with my grandfather on the stone parapet in front of the gate. He’s smoking a “Carpați fără” (filterless) cigarette, with his bony hand trembling slightly. It’s probably 1985, a late summer evening.
I’ve just returned from the valley, from the Lăpuș river meadow, with the cart we use to transport the gas cylinder. Grandpa sent me out stealthily, after nightfall, to gather a basket of fodder beets (white turnips) to prepare food for the pig. I had to sneak around so the neighbors wouldn’t see me stealing from the State Agricultural Cooperative fields, though I know everyone does it.
Grandpa is a brigadier — a job he’s very proud of, judging by the way he always tells me, over and over again, whenever he gets the chance.
He built the adobe house with his own hands. He often tells me how he carried the river stones one by one in an ox cart, together with grandma.
He now sits pensive, slowly dragging from his cigarette, but suddenly raises his gaze toward the barn. A thin trail of white smoke rises from behind, from the shed.
Worried, he sends me to see where the smoke is coming from.
I know exactly where it’s from. Earlier, I was playing with a matchbox and lit a pile of dry leaves inside the shed. I couldn’t fully put it out before I was called, and now the leaves are smoldering slowly, releasing a steady wisp of smoke.
I return to the parapet and lie, saying everything’s fine. I have no idea how to put out the slow-burning, flameless fire that’s spreading through the pile.
Eventually, grandpa straightens his thick khaki trousers, slips the pack of Carpați into the chest pocket of his shirt (he loved those white shirts with small blue checks), and heads toward the shed.
Now I’m in for it, I think, now I’m really gonna get it.
And that’s exactly what happened. Grandpa put out the fire with a bucket of water and came back grumbling furiously. I got a stinging flick on the top of my head — and that was pretty much it. But then my mom got back from school and found out the story, and I got another round — this time a proper beating.
That was the only time grandpa ever got mad at me.
…
Sometime in the late ’70s, grandpa worked as a shopkeeper in the village store. It was a big privilege to hold such a position — managing a village grocery store was a highly coveted role.
Apparently, one Friday, a group of workers temporarily assigned to the village asked him to give them some goods on credit, promising to pay at the beginning of the next week.
But they never got the chance. On Monday morning, an inspection came — someone had likely snitched — and he was caught with shortages.
Grandpa was threatened with prison time; it was a big scandal, and if it hadn’t been for my mother’s intervention with the Party officials, he might have been convicted.
The case was somewhat swept under the rug, but grandpa lost his position and remained just a warehouse keeper.
To this day, I still wonder whether his poor health — which I’ve always known him to have and in which he eventually died — wasn’t also connected to that event.
Grandpa suffered for many years from a form of mental illness — at least all my memories of him involve scenes of him making a fuss in the yard or the house.
I cherished the moments when he was calm, when he could tell me old stories.
But yes, he wasn’t the kind of elder you read about in books — he was more of an atypical figure.
He died around 2001–2002, in a pitiful state, mentally gone. I was in Bucharest, in college, and I didn’t even attend the funeral.
To this day, my mother still tends his grave with a lot of care and affection.
PAUL SELING 
Leave a comment