PAUL SELING

Versiunea în limba română

Să fi fost un ’83, la Căminul 34 de lângă Gară. În mod ciudat, deși mă contestau deunăzi colegii de pe Facebook în comentarii, chiar aveam în colțul de sus al săliței noastre un televizor. Acuma, nu mai știu dacă era chiar color, dar parcă așa îmi amintesc.

Primele desene animate, urmărite de toți copiii cu atenție, în tăcere, au fost „Povestiri din pădurea verde”. Adoram cu toții serialul, animăluțele alea ne luminau ziua de fiecare dată când le vedeam. Acum citesc pe net că era – nici o surpriză – tot o producție japoneză. Vag îmi mai aduc aminte și de „Aladdin” cu covorul lui zburător și bineînțeles, prințesa lui frumoasă, dar e doar o imagine fragmentară.

Dar îmi mai aduc aminte de încă două filme, de data asta pentru adulți, care mai intrau probabil după desene: „Bulevardul Paulista”, din care îmi amintesc peisaje cu zgârie-nori și străzi ticsite de mașini „fancy, retro”, și un film cu un pilot de Formula 1, al cărui nume nu-l mai știu. Oricum, genericul era fabulos, niște simulări cumva computerizate – parcă wireframe – ale mașinilor de curse. M-au fascinat instant. Cred că m-am și gândit pe loc că trebuie să aflu cât de repede cum au fost făcute și poate și să îmi găsesc rapid un job în industria aia, haha.

Puțin mai târziu am plâns din greu la „Yeti” și m-am șocat îngrozitor la primele secvențe din „Gheața Verde”. Filmul debutează cu o execuție a unui grup de turiști (?) sau poate căutători de smaralde, prinși de mafia columbiană. Îmi aduc aminte cum m-am albit complet văzând petele de sânge care apăreau pe corpurile victimelor, în timp ce columbienii trăgeau în ei cu mitraliere. Mi-am revenit pe parcurs, numai ca să mă bosumflu maxim când, la final, personajul principal e nevoit să dea drumul capturii de smaralde în ocean.

Tare drag mi-a fost și „Căpitanul Răzbunării”, cu actorul din rolul principal un pic cam încurcat când bluff-ul a fost dat în vileag. Ca să fac un „interludiu”, trebuie să recunosc că mi-au plăcut mult femeile anilor ’70. Nu pot să pun exact degetul pe motiv, dar combinația de umor, feminitate și caracter, „color grading-ul” specific perioadei si, de ce să nu recunoaștem, frizurile, mi-a mers la suflet și îmi rămâne și astăzi acolo.

„Războiul stelelor” m-a impresionat din nou, în special scena în care Luke își pierde mâna. Deși s-a ales după moment cu proteza aia de cyborg, tot n-a mai fost nimic la fel. M-a dus tata și la „Imperiul Contraataca”, dar acolo n-am mai văzut mare lucru. Sala era plină până la refuz, stăteam pe rampa înclinată de acces din holul cinema-ului, pe umerii lui, încercând să prind ceva peste capetele spectatorilor. Mă și îngrozesc la gandul că a putut să mă țină atâta vreme fără să vadă nimic altceva decât pulovere și trenciuri.

La „Luana” m-am distrat maxim cu dinozaurii. Și nu pot să spun că nu m-au atras și fetele de trib, lol. Nu-mi mai amintesc decât multă piele bronzată și, posibil, multă cremă de plajă 😉

În sfârșit, „Jandarmul și extratereștrii”, cu Louis De Funès, mi-a plăcut în cel mai bizar mod. Nu pentru umor, nu pentru tema SF ci, ca să vedeți, pentru corpurile și îmbrăcămintea perfectă a extratereștrilor, cei complet goi pe dinăuntru. Din nou, trebuie să recunosc, rămân mare fan al modei anilor ’70.

Nu pot să nu închei lista cu „Love Story”. M-am îndrăgostit de personajul feminin, am suferit mult la final și aproape că mi-am propus să trăiesc și eu în viitor ceva similar. Parcă era prea perfectă construcția, narațiunea, încheierea, aș fi dat orice să intru atunci în ecran și să mă pierd printre oamenii aceia. Inteligența replicilor, casele, mașinile, îmbrăcămintea, totul venea peste mine într-o avalanșă de emoții care și-au lăsat o puternică amprentă asupra întregii mele vieți de după aceea.

_____________________________________________________________________________________

English version

It must have been ’83, at Dormitory 34 near the train station. Strangely, although some of my Facebook friends recently contested this in the comments, we really did have a TV in the upper corner of our little room. I’m not sure if it was actually in color, but that’s how I remember it.

The first cartoons, watched with great attention and in silence by all the kids, were “Tales from the Green Forest.” We all loved the series—those little animals brightened our day every time we watched them. I now read online that it was—no surprise—a Japanese production. I vaguely remember “Aladdin” too, with his flying carpet and, of course, his beautiful princess, but it’s just a fragmented image.

But I also remember two more movies, this time for adults, which probably aired after the cartoons: “Paulista Boulevard,” from which I recall skyscrapers and streets packed with “fancy, retro” cars, and a film about a Formula 1 driver whose name I can’t recall. The opening credits were fabulous—some kind of computer-generated, wireframe-like race car simulations. I was instantly fascinated. I think I even decided on the spot that I had to find out how they were made and maybe quickly land a job in that industry, haha.

A bit later, I cried hard while watching “Yeti” and was deeply shocked by the opening scenes of “Green Ice.” The film begins with the execution of a group of tourists (?) or maybe emerald seekers, caught by the Colombian mafia. I remember turning pale when I saw bloodstains appear on the victims’ bodies as the Colombians shot at them with machine guns. I gradually recovered, only to be extremely disappointed when, at the end, the main character is forced to release the captured emeralds into the ocean.

I also really loved “Captain of Vengeance,” with the lead actor looking slightly confused when his bluff was exposed. As a little interlude, I must confess that I’ve always liked women from the ’70s. I can’t quite pinpoint why, but the mix of humor, femininity, strength, the specific color grading of that era and, why not admit it, the haircuts —really touched my heart and still lives there today.

“Star Wars” impressed me again, especially the scene where Luke loses his hand. Even though he ended up with a cyborg prosthetic, nothing was quite the same afterward. My dad took me to see “The empire strikes back” too, but I didn’t get to see much. The cinema was packed to the brim, and I sat on the sloped ramp in the lobby, on his shoulders, trying to catch a glimpse over the crowd’s heads. I still shudder at how he managed to hold me for so long without seeing anything himself besides coats and hoodies.

At “Luana,” I had a blast with the dinosaurs. And I can’t say I wasn’t also intrigued by the tribal girls, lol. All I remember is a lot of bronzed skin and, possibly, a lot of suntan lotion 😉

Finally, “The Gendarme and the Aliens” with Louis de Funès caught my attention in the weirdest way. Not for the humor, not for the sci-fi theme, but—believe it or not—for the aliens’ perfectly designed bodies and clothing. They were completely hollow inside. Once again, I must admit, I’m still a huge fan of ’70s fashion.

I can’t end this list without mentioning “Love Story.” I fell in love with the female character, suffered deeply at the end, and almost promised myself that I’d live something similar one day. The construction, the narrative, the ending—it all seemed too perfect. I would’ve given anything to step into the screen and lose myself among those people. The witty lines, the houses, the cars, the clothing—everything came crashing over me in an emotional avalanche that left a lasting imprint on the rest of my life.