Varianta în limba română
1 februarie 2024
Am petrecut câteva zile stând în pat, dormind aproape toată ziua. Și mi-am administrat o doză masivă de reel-uri de Instagram în timpul nopților, voiam doar să mă pierd în zgomotul lor de fundal, e un zgomot colorat pe care îl asociez cumva cu „noise”-ul unui televizor lăsat să meargă la nesfârșit, într-o noapte în care ai adormit cu telecomanda în mână și programul s-a terminat de mult și, în scurtele perioade dintre episoadele de somn profund, în subconștient îți pătrund aleator frânturi din lumea exterioară. Mi-a plăcut mult amestecul fragmentat de vis și zgomot digital, ambele complet lipsite de sens, pentru că am avut întotdeauna senzația că din colajul ăsta rămân în final cu memoria voalată a unui videoclip creat special pentru mine și momentul ăla din timp.
Mi-aduc acum aminte de finalul de ani ’90 când mă tranchilizam cu aceeași metodă. Televizorul mergea non-stop, pus pe MTV, adormeam târziu, după 2-3 noaptea, și tresăream deseori, trezit de câte o piesă mai ciudată – MTV mai avea ceva substanță în anii ăia. A doua zi îmi aminteam vag fragmente din ce văzusem cu ochii întredeschiși, în timp ce rămășițele unui coșmar se dizolvau încet în prezent. De multe ori m-am gândit că aș putea pune într-o formă palpabilă, vizibilă, genul ăsta de senzație, dar nu am reușit niciodată.
Am trecut prin 3 săptămâni de depresie tot mai profundă. Iar am renunțat la medicație sperând că poate, poate de data asta mă vindecasem. Nu mi-am dat seama cum am alunecat, zi după zi, într-o tristețe tot mai adâncă, iar în ultimele zile nu îmi mai doream decât să dorm și să închid lumii exterioare orice cale de a pătrunde înăuntru, cucerit treptat de suferința și angoasa tot mai negre.
Trebuie să recunosc că mi-a plăcut să rememorez totuși starea asta în care nu m-am mai afundat de mai bine de 7 ani. Depresia mea e unidimensională, poate că îmi place de fapt simplitatea cu care mi-o pot reprezenta. Rămân de fiecare dată când trec prin asta cu memoria unui soi de „singularitate”, gândurile condensează într-un punct cu greutate infinită. Așa simt eu suferința, ca pe un hău care înghite zi după zi tot mai mult din lumea mea mentală, până când nu mă mai pot vedea pe mine însumi decât ca pe un contur care o marginește – acel „event horizon” din raza căruia nu mai scapă nimic niciodată.
Am apelat însă acum 2 zile la antipsihotic și mi-am revenit surprinzător de repede. Poate că ăsta e și motivul pentru care am putut să încep să scriu.
English version
February 1st, 2024
I spent a few days lying in bed, sleeping almost the entire day. And I gave myself a massive dose of Instagram reels during the night—I just wanted to lose myself in their background noise. It’s a colorful kind of noise that I somehow associate with the static hum of a TV left on all night, in one of those nights when you’ve fallen asleep with the remote in your hand and the program ended long ago. In the short intervals between deep sleep episodes, fragments from the outside world would randomly slip into my subconscious. I actually liked that fragmented blend of dreams and digital noise—both completely meaningless—because I’ve always had the feeling that from this kind of collage, I’m left in the end with a hazy memory of a video clip created just for me and that particular moment in time.
I now remember the late ’90s when I used to tranquilize myself using the same method. The TV was always on, tuned to MTV, I’d fall asleep late—after 2 or 3 a.m.—and would often wake up startled by a weird song—MTV still had some substance back then. The next day, I’d vaguely remember fragments of what I’d seen with half-open eyes, while the remnants of a nightmare slowly melted into the present. I’ve often thought that I might be able to capture that kind of feeling in some tangible, visible form, but I never managed to.
I went through three weeks of increasingly deep depression. Once again, I gave up my medication, hoping that maybe—just maybe—this time I had healed. I didn’t even realize how I was slipping, day by day, into a deeper sadness, and in the last few days, all I wanted was to sleep and to shut out any path through which the outside world could reach in, gradually overtaken by growing suffering and darkness.
I have to admit, I actually enjoyed remembering that state—one I hadn’t sunk into in over seven years. My depression is one-dimensional—maybe I like the simplicity with which I can mentally frame it. Every time I go through it, I’m left with the memory of a kind of “singularity”; thoughts condense into a point of infinite weight. That’s how I feel suffering: like an abyss that swallows more and more of my mental world each day, until I can no longer see myself except as a contour marking its edge—that “event horizon” beyond which nothing ever escapes.
However, two days ago I went back on antipsychotics and recovered surprisingly quickly. Maybe that’s also why I was able to start writing again.
PAUL SELING 
Leave a comment