PAUL SELING

Versiunea în limba românâ

11 februarie 2024

Azi e duminică și S. și cu mine ne-am hotărât să facem o vizită părinților mei. Casa lor, aflată într-un sat învecinat cu orașul, e cățărată pe un deal de pe care se vede toată lunca râului.

E 9 seara și am ieșit să fumez o țigară pe balconul de la etaj. Prin întuneric se văd licărind luminile satelor învecinate, sate care flanchează Lăpușul pe ambele maluri. Puțin mai devreme, la asfințit, am făcut o plimbare de vreo 5 km până la apă. Râul era umflat după zile întregi de ploaie abundentă, așa că n-am scăpat ocazia să fac un reel și să-l postez pe Facebook așa, doar ca să arăt că nu-s doar un șoarece de apartament. Nu cred că am convins prea multă lume, oricum.

Dar apropo de șoareci, ai mei și-au dat seama zilele trecute că în pivniță locuiește un intrus. Tata a pus zile întregi cartoane cu lipici-capcană peste tot prin camerele de la demisol, dar fără succes.

Ieri însă a schimbat metoda. A trecut la una „old-school”, pe care o foloseau și bunicii, și străbunicii noștri: un carton pe care pui un borcan mare de sticlă, sprijinit de o jumătate de nucă orientată cu miezul spre interior. Șoarecii sunt tentați de miez și încep să-l roadă, chestie care strică fragilul echilibru al întregii „instalații”. Așa, borcanul cade peste rozătorul care rămâne captiv sub învelișul de sticlă.

Azi dimineață tata a avut primul succes. Când s-a dus să verifice capcana, a găsit sub ea un șoarece minuscul, tremurând, probabil speriat de moarte. Entuziasmat, a băgat mâna pe sub carton, încercând să-l răstoarne împreună cu borcanul, la 180 de grade. „Victima” urma să cadă în fundul borcanului, dar, surpriză, când a făcut mișcarea, Cătălin a zbughit-o ca din pușcă și s-a făcut nevăzut în spatele lazilor cu zacuscă.

Cătălin, cum l-a botezat tata pe șoarecele prizonier, rosese în timpul nopții, de jur împrejur, un cerc perfect în cartonul de pe pardoseală. Când tata a vrut să-l ridice, șoarecele i-a scăpat printre degete și s-a făcut nevăzut.

Ne-am amuzat cu toții de ingeniozitatea lui și ai mei sunt acum în dubiu dacă nu cumva merită să mai locuiască măcar o perioadă printre murături și sticle de bulion.

Later edit: După câteva zile de ispiteli, Cătălin a căzut în sfârșit din nou în cursă. Tata l-a cărat într-un borcan până lângă lunca râului, unde l-a eliberat în câmp. Mă gândesc că a meritat toată simpatia familiei, dar având în vedere cât de grea e viața în sălbăticie, ne așteptăm la o recidivă. Nu de alta, dar tipii deștepți ca el găsesc întotdeauna o soluție.

_____________________________________________________________________________________

English version

February 11, 2024

Today is Sunday and S. and I decided to visit my parents. Their house, located in a nearby village to the city, sits perched on a hill from which the entire river meadow can be seen.

It’s 9 p.m. and I stepped out to smoke a cigarette on the upstairs balcony. In the darkness, the lights of the neighboring villages flicker—villages flanking the Lăpuș River on both sides. Earlier, at sunset, we took a 5 km walk down to the river. It was swollen after several days of heavy rain, so I didn’t miss the chance to shoot a reel and post it on Facebook—just to show I’m not just a city-dwelling apartment mouse. I don’t think I convinced too many people, though.

Speaking of mice, my parents realized a few days ago that an intruder was living in their basement. Dad placed sticky trap sheets all over the rooms downstairs for days, but without success.

Yesterday, however, he changed the method. He switched to an “old-school” one, the kind used by our grandparents and great-grandparents: a cardboard base holding up a large glass jar, balanced on half a walnut with the kernel facing inward. The mice, tempted by the nut, begin to nibble on it, disrupting the delicate balance of the entire “device.” That way, the jar falls on the rodent, trapping it under the glass.

This morning, dad had his first success. When he went to check the trap, he found a tiny mouse trembling beneath the jar—probably scared to death. Excited, he slid his hand under the cardboard, trying to flip it and the jar 180 degrees. The “victim” was supposed to drop into the bottom of the jar, but—surprise!—as soon as he made the move, Cătălin darted out like a bullet and vanished behind the pickle crates.

Cătălin, as Dad named the mouse prisoner, had gnawed a perfect circle into the cardboard floor during the night. When Dad tried to lift it, the mouse slipped through his fingers and disappeared.

We all had a good laugh at his cleverness, and now my parents are wondering whether he might deserve to live among the pickles and jars of tomato sauce for a while longer.

Later edit: After a few more days of temptation, Cătălin finally fell for the trap again. Dad carried him in a jar down to the river meadow, where he released him into the fields. I think he earned the family’s sympathy—but considering how tough life in the wild is, we’re expecting a relapse. After all, clever guys like him always find a way.