Versiunea în limba română
7 februarie 2024
Tocmai am terminat de văzut The Andy Warhol Diaries, pe Netflix. Am împrumutat contul lui S. ca să pot vedea documentarul în întregime și mi-a luat aproape o săptămână să-i ajung la final. Inițial, după primele minute am vrut să renunț, mai ales că m-am gândit că va fi o altă reconstituire siropoasă și plină de clișee hollywoodiene. Dar cât m-am înșelat! Am avut cred una din cele mai frumoase epifanii din ultimii ani.
Am urmărit întreaga serie cu o admirație crescândă pentru cei care au lucrat la capodopera asta vizuală, pentru că m-am bucurat în primul rând de maniera impecabilă în care a fost realizată producția. Contrastul dintre vocea lui Warhol, perfect reprodusă de A.I., narând întregul jurnal în ritmul acela lent, plat, specific și dramatismul întregii lui vieți, ilustrată și documentată cu o bogăție de materiale de toate felurile — film, fotografie, muzică — m-a fascinat complet. L-am întrerupt deseori ca să merg să fumez și să meditez la ce văzusem, să caut informații suplimentare pe Google sau pur și simplu să mai prelungesc puțin plăcerea experienței.
Spre final am început să plâng. Asta se întâmplă extrem, extrem de rar, și când mă apucă plânsul urmărind un film e pentru că sunt copleșit de talentul celor care au lucrat la înfăptuirea lui. Nu am plâns de mila nimănui azi, deși documentarul e plin de mărturii extrem de sensibile despre viețile artiștilor homosexuali în perioada în care societatea americană era departe de acceptare. Plus drama epidemiei de SIDA, la mijloc de ani ’80, ilustrată cu atâtea imagini cutremurătoare încât mi-a fost foarte greu să duc ultimul episod până la capăt.
Am plâns de atâta frumusețe, jur că de-aia am plâns. Sună poate aiurea, nefiresc, dar aproape tot timpul când plâng așa se întâmplă pentru că simt un preaplin de bucurie că am putut fi martor al unor asemenea desfășurări de forțe și talent. În momentele alea aș vrea să fiu cu toți cei care au muncit acolo și să le mulțumesc cumva, și jur că nu m-aș simți jenat nici dacă aș face-o cu lacrimile încă șiroindu-mi pe obraz.
Dar apoi a intervenit celălalt Paul. Paul care, scrâșnind din dinți și-a adresat sieși înjurătura aia a lui, care îmi ridică de fiecare dată părul de pe ceafă: „De ce plângi, futu-și morții mă-tii, de ce plângi?”. Lacrimile mi s-au oprit și am încetat de spaimă. Mi-e frică de nebunul care niciodată nu m-a lăsat să mă bucur de momente de felul ăsta, atât de rare cum sunt ele. Sunt momente în care mă simt un sfârșit cu adevărat uman, când robotul care îmi conduce existența de zi cu zi se defectează brusc lăsând loc altcuiva, un om pe care îl întâlnesc doar atunci. Acel cineva știe să plângă.
Mă duc la oglindă ca să văd dacă eu sunt într-adevăr cel care plânge. Da, există umezeală încă pe obraji dar parcă nu, nu sunt eu ăla. Rămân cu gura căscată, perplex, înțelegând — a câta oară? — că nu voi scăpa niciodată de Paul nebunul, temnicerul care mă ține captiv încă din vremuri de care nici nu îmi mai aduc aminte.
Îmi șterg lacrimile resemnat, bucuros totuși că am scăpat din întuneric măcar pentru câteva minute. Fiara oribilă se scufundă înapoi în adâncuri în timp ce spatele mi se încovoiază din nou a umilințe. Cândva poate voi înțelege cine e și ce reprezintă umbra asta întunecată pe care o simt zi de zi stând la pândă în ungherele cele mai întunecate ale minții mele. Până atunci însă sunt nevoit să-i rămân sclav.
Apoi, în Infern, îmi spun, și îmi aprind o țigară în cadrul ferestrei. Afară o doamnă își plimbă pudelul înfășurat într-o hăinuță de flanelă. Câteva păsări ciripesc prematur a primăvară.
English version
February 7, 2024
I just finished watching The Andy Warhol Diaries on Netflix. I borrowed S.’s account so I could watch the documentary in full, and it took me almost a week to finish it. Initially, after the first few minutes, I wanted to give up, especially since I thought it would be another syrupy reconstruction full of Hollywood clichés. But how wrong I was! I had, I believe, one of the most beautiful epiphanies in recent years.
I watched the entire series with growing admiration for those who worked on this visual masterpiece because I first enjoyed the impeccable way the production was made. The contrast between Warhol’s voice, perfectly reproduced by A.I., narrating the entire diary in that slow, flat rhythm so specific, and the drama of his whole life, illustrated and documented with a wealth of materials of all kinds — film, photography, music — completely fascinated me. I often paused to go smoke and meditate on what I had seen, to look up additional information on Google, or simply to prolong the pleasure of the experience a bit.
Towards the end, I started to cry. This happens extremely rarely, and when I cry watching a film, it’s because I am overwhelmed by the dedication and talent of those who worked to make it. I didn’t cry out of pity for anyone today, although the documentary is full of very sensitive testimonies about the lives of homosexual artists during a period when American society was far from accepting. Plus, the drama of the AIDS epidemic in the mid-80s, illustrated with so many harrowing images that it was very hard for me to get through the last episode.
I cried because of so much beauty, I swear that’s why I cried. It might sound weird or unnatural, but almost every time I cry like that, it happens because I feel an overflow of joy that I could witness such displays of strength and talent. At those moments, I want to be with all those who worked there and somehow thank them, and I swear I wouldn’t be embarrassed even if I did so with tears still streaming down my face.
But then the other Paul intervened. Paul who, grinding his teeth, addressed himself with that curse of his that always makes my hair stand on end: “Why are you crying, fuck your mother’s dead, why are you crying?” My tears stopped and I froze with fear. I’m afraid of the madman who has never let me enjoy moments like these, as rare as they are. There are moments when I truly feel humanly finished, when the robot that drives my daily existence suddenly breaks down, making room for someone else, a person I meet only then. That someone knows how to cry.
I go to the mirror to see if I am really the one crying. Yes, there is still moisture on my cheeks but somehow no, I’m not that person. I stand with my mouth open, perplexed, understanding — how many times now? — that I will never escape the mad Paul, the jailer who keeps me captive since times I don’t even remember anymore.
I wipe my tears resignedly, still glad that I escaped the darkness at least for a few minutes. The horrible beast sinks back into the depths while my back bends again in humiliation. Maybe someday I will understand who and what that dark shadow is that I feel every day lurking in the darkest corners of my mind. Until then, I must remain its slave.
Then, in Hell, I tell myself, and light a cigarette by the window frame. Outside, a lady is walking her poodle wrapped in a flannel coat. A few birds chirp prematurely of spring.
PAUL SELING 
Leave a comment