PAUL SELING

Versiunea în limba română

Noiembrie, 1981

În fiecare zi mama pleacă la școală 10, unde predă matematica-fizica, lăsându-ne pe masă micul dejun și un ceas fixat pentru ora 2. Ceasul ne arată, Paulei și mie, cât timp mai trebuie să treacă până “mami” se întoarce acasă.

O am de la început în grijă pe surioara mea, pentru că mama mi-a repetat de nenumărate ori, de când s-a născut Papi, că sunt cel mai mare și mai matur din familie. Bărbatul în casă, cum s-ar zice.

Mi-am luat cu seriozitate rolul de protector și mentor, deși la data de care vorbesc aveam 4 ani și Paula 3. Trebuie să fiu mereu atent să nu fac vreo prostie, am primit instrucțajul despre băgatul degetelor în priză și pe cel despre umblatul la aragaz. Ceea ce ne interesează însă, pe amândoi, este telefonul fix, urcat de mama pe polița de sus a cuierului.

Obiect misterios și inaccesibil, telefonul sună strident de 2-3 ori pe zi. De fiecare dată ne simțim neputincioși, pentru că nu știm cum să ajungem la el și, după ce încetează să mai sune, ne macină întrebări chinuitoare despre cine ar fi putut fi la celălalt capăt al firului.

În timp însă am pus la punct o strategie. Aveam nevoie de un scaun pe care ne-am fi putut urca și eu, fiind mai înalt, am hotărât să fiu cel care ridică receptorul. Rolul Paulei este de a trage taburetul din bucătărie până la cuier, în timp ce eu mă pregătesc pentru escaladarea de urgență.

Uneori telefonul suna îndelung, dar de fiecare dată de când am perfectat soluția asta n-am reușit să ajungem la timp. Ridic în zadar, în ureche îmi sună implacabil tonul.

Oricum, astăzi n-a sunat deloc, așa că ne facem de lucru prin bucătărie.

Marea noastră problemă e ora 13. Ca să nu ne simțim singuri mama mai lasă și radioul pornit, reglat pe Radio România, post pe care putem asculta muzică, ceva știri (neinteresant) și mai ales “Cotele apelor”. Porțiunea asta o urâm amândoi, dar nimic nu ne înspăimântă mai tare decât genericul sonor care precede ora 13.
Încă îmi răsună în minte zgomotele ciudate care îl însoțeau, deși n-aș ști să spun clar astăzi despre ce e vorba. Știu însă că de fiecare dată când începea ne puneam mâinile peste urechi, înspăimântați, fugind mâncând pământul până în cel mai îndepărtat ungher al apartamentului.

Așa s-a întâmplat și astăzi, am fost din nou prinși nepregătiți și genericul ne-a răsunat pentru câteva secunde în cap, până am reușit să ne adăpostim sub plapuma din dormitor.

— A trecut? mă întreabă Paula cu degetele înfipte în urechi…
— A trecut, răspund eu după ce verific cu atenție ecourile ce răzbat din bucătărie.

Fix acum sună și telefonul. Alergăm nebuni, eu la post, în fața cuierului. Paula trage după ea scaunul, apoi îl apucă zdravăn de picioare în timp ce eu mă chinui să mă cățăr pe partea tapițată.

In sfârșit, mă întind până sus și apuc în grabă receptorul, ducându-l la ureche.

— Alo?!

In receptor se aude intermitent, oare a câta oară, doar tonul. Îl pun în furcă privind în jos, cu necaz, la soră-mea.

Nu-i nimic, mai e și mâine o zi.

_____________________________________________________________________________________

English version

November, 1981

Every day, mom leaves for school 10, where she teaches math and physics, leaving breakfast on the table and a clock set for 2 o’clock. The clock shows Paula and me how much time must pass until “mommy” comes back home.
From the start, I’ve taken care of my little sister because mom has told me countless times since Papi was born that I am the oldest and most mature in the family. The man of the house, so to speak.

I took my role as protector and mentor seriously, even though at the time I was 4 years old and Paula was 3. I always have to be careful not to do something foolish; I was taught about not putting fingers into electrical sockets and not messing with the stove. What interests us both, however, is the landline phone, placed by mom on the top shelf of the coat rack.

A mysterious and inaccessible object, the phone rings loudly 2-3 times a day. Each time, we feel helpless because we don’t know how to reach it, and after it stops ringing, we are consumed by agonizing questions about who could have been on the other end of the line.

Over time, however, we devised a strategy. We needed a chair to climb on, and since I’m taller, I decided to be the one who lifts the receiver. Paula’s role is to drag the stool from the kitchen to the coat rack while I prepare for the urgent climb.

Sometimes the phone rings for a long time, but every time since we perfected this solution, we haven’t managed to get there in time. I lift it in vain; the dial tone rings relentlessly in my ear.

Anyway, today it didn’t ring at all, so we keep ourselves busy in the kitchen.
Our big problem is 1 p.m. To avoid feeling alone, mom also leaves the radio on, tuned to Radio Romania, a station where we can listen to music, some news (uninteresting), and especially the “Water Levels.” We both hate that part, but nothing scares us more than the sound that precedes 1 p.m.

The strange noises that accompanied it still echo in my mind, although today I wouldn’t know exactly what they were about. I do know that every time it started, we would put our hands over our ears, whispering in fear, running, eating dust, to the farthest corner of the apartment.

That happened again today; we were caught unprepared, and the opening music echoed in our heads for a few seconds until we managed to take refuge under the blanket in the bedroom.

— Has it passed? Paula asks me, her fingers stuffed in her ears…
— It’s passed, I reply after carefully checking the echoes coming from the kitchen.

Right now the phone rings too. We run like crazy; I take my place in front of the coat rack. Paula drags the chair after her and grabs it firmly by the legs while I struggle to climb on the padded part.

Finally, I stretch up and quickly grab the receiver, bringing it to my ear.

— Hello?!

The receiver sounds intermittently, I don’t know how many times, only the dial tone. I hold it awkwardly, looking down at my sister, upset.

It’s okay, there’s always tomorrow.