PAUL SELING

Varianta în limba română

La mijlocul lui iunie 2002 număram deja câteva săptămâni bune petrecute în casă, sub cheie, în camera anostă în care mă instalasem de copil, și în care îmi trăisem ultimii ani de adolescență cu speranța că nu o voi mai vedea decât în fotografii, păstrate poate undeva într-o cutie prăfuită, scoase probabil la iveală la petrecerea de Crăciun și arătate doar prietenilor apropiați pe care aveam să mi-i fac cu siguranță undeva peste Ocean. Dezintegrarea visului devenise certă însă de vreo lună și ceva, de când ai mei îmi pregătiseră acolo o canapea confortabilă, îmi cumpăraseră un computer nou și mă conectaseră la internet cu speranța că aveam să-mi găsesc oareșce interesant de făcut în tot timpul în care urma să îmi duc la bun sfârșit tratamentul.

Cât despre tratament, alesesem deja în secret să mă descotorosesc de el cum oi putea, reușisem în toate săptămânile astea să-mi joc la perfecție rolul de pacient conștient, responsabil, aruncam însă de fiecare dată pastilele în toaletă și țineam cu îndărătnicie picăturile sub limbă, până ajungeam în grabă la o chiuvetă unde le scuipam cu scârbă și repulsie. Dacă urma să mă fac “bine” atunci alegeam fără discuție varianta organică, a vindecării naturale, oricât ar fi putut să dureze. Bănuiăm că tot procesul s-ar fi putut derula timp de vreun an jumate sau doi, perioada în care dezordinea extremă care îmi guverna mințile avea să se dizolve probabil de la sine și să facă loc unei conștiințe mai pure, mai clare, demne de cele mai reușite epifanii sau iluminări. Despre lucruri de genul ăsta citisem în cărțile lui Krishnamurti sau ale lui Osho, în Filocalie sau în Talmud, astea constituiau noile mele lecturi, tot atâtea surse de speranță că nu eram de fapt nebun ci că trăiam fenomene mistice oculte, necartografiate de nimeni alții decât de cei cu adevărat inițiați.

Cât despre starea reală a minții mele de la acea dată, pot spune că mă aflam într-o perioadă în care ideile obsesive se adunau în structuri specifice care aveau în următorii ani să devină celebrele voci pe care fiecare schizofrenic diagnosticat le aude, din prima secundă în care se trezește din somn și până în ultima, când adoarme. La vremea aceea puneam însă zilnic pe hârtie câteva teorii despre ceea ce mi se întâmplase, teorii pe care ulterior m-am apucat să le testez, pe fiecare în parte, printr-o serie de experimente din cele mai spectaculoase:

1. Eram victimă unui Dumnezeu hibrid, o entitate SCIFI, care locuia undeva într-o dimensiune paralelă, și care se hotărâse să pună capăt vieții mele aventuroase și dezordonate de până atunci, din cauza unei ciudate politici de management al resurselor; unde resursele eram noi, oamenii, un fel de recoltă care trebuia tratată împotriva dăunătorilor, stropită cu “insecticid” sau “ierbicidată”.

“Managerul” se hotărâse, probabil, din rațiuni de productivitate, să mă țină sub observație instalând în mintea mea, biata plantă de pe o planetă-ogor, un fel de software imaterial, o sondă, care să se ocupe cu a-mi urmări fiecare mișcare, fiecare respirație, fiecare gând. Software-ul era autonom, o mașină-gardian care funcționa, odată terminată fuziunea cu conștiința gazdă, de sine stătător, și ca și celulă de detenție și izolare, și ca și cadru și spațiu de evoluție ulterioară.

(Teoria avea la bază idei combinate din filmul Matrix și cartea SF a lui Gerard Klein, “Seniorii Războiului”. Mai târziu, în 2015, frații Wachowski au produs un film SF nou, “Jupiter Ascending”, film în care, lucru extrem de bizar, am regăsit ilustrată aproape întreaga serie de idei care mă obsedasera încă de la începutul anilor ’00.)

2. Fusesem ales din motive necunoscute să devin beta-tester pentru un experiment mediatic de proporții, în care se urmărea declanșarea paranoiei prin crearea unui câmp informațional concentric, specific targetului. Cu alte cuvinte echipa de cercetători ar fi colectat înainte o imensă bază de date despre viața mea personală, ar fi încărcat mașina media cu content mixt – de unde și nevoia de a altera limbajul moderatorilor și a-l modula parțial pe matricea mea de înțelegere – și ar fi expulzat apoi informație pe canale TV sau Radio, impregnând masa de telespectatori/ascultători neavizați și verificând pe această cale care erau urmările. Feedback-ul mulțimii ar fi trebuit să se materializeze printr-o distorsionare subtilă a energiei mentalului colectiv, chestie care ar fi dus apoi, am presupus eu, în timp, la anihilarea punctuală a celui vizat, în cazul în speță eu însumi.

(Cititorul poate recunoaște aici cu ușurință influența lecturilor din Pavel Coruț, lol, de care am fost fascinat o bună parte din adolescență.)

3. Eram contactat dintr-un spațiu sacru, din jumătatea răsăriteană a lumii poate, prin telepatie și exerciții zilnice de meditație transcendentă ale unor mistici, cel mai probabil mi-am pus, erau tineri călugări tibetani care experimentau pentru prima dată asemenea tehnici. Presupuneam că exista însă și o rețea mondială de inițiați, yoghini care funcționau ca niște balize sau servere, culegând date din câmpul energetic care îi înconjura și care raportau unul altuia în flux continuu despre starea de “trezire” a fiecărui ocupant al spațiilor pe care le controlau. Mă gândeam că atinsesem poate în ultimii ani de studiu o stare de conștiință complexă, pură, mai largă decât cea obișnuită, fapt care trezise interesul unora dintre iluminați, iluminați care hotărâseră să mă răpească realității obiective și să mă supună unor teste, înainte de a mă atrage în jocul lor planetar.

(O frumoasă ilustrare a ideilor ăstora le-am regăsit în 2016, la premiera “Doctor Strange”, chestie care mi-a confirmat pentru totdeauna că există totuși în lume o rețea de creativi care vehiculează aceleași concepte artistice ca și noi, cei “nebuni”; și care de fapt reușesc să facă din imaginație debordantă, ingeniozitate și muncă asiduă, ei bine, milioane și milioane de dolari, în timp ce o inadaptare stupidă ne face pe noi, ceilalți, să ne ducem viața mizerabilă într-un sistem psihiatric care simte, se pare, o repulsie profundă față de orice asemenea gen de scenariu.)

La mijlocul lui iunie 2002 m-ați fi găsit însă calculând încă în fiecare secundă petrecută în cubiculul meu de 3m x 3m posibilitatea ca una sau mai multe din teoriile astea să fi fost cu adevărat reale. Mintea îmi gonea nebună pe tot parcursul zilei de la un concept la altul, încercând să dea un sens rotund și logic la ceea ce, aveam să aflu mult mai târziu, nu era decât lestul regurgitat al lecturilor mele din zona scifi sau a literaturii de calitate îndoielnică a “paranormalului”. Doar o masă amorfă de clișee inutile cu care îmi bombardasem creierul în ultimii 10 ani, remixate parțial și rezervate de subconștient după măsura evenimentelor în care fusesem prins în ultima vreme.

Când m-am hotărât să ies din casă, după 3 săptămâni, a fost pentru că aveam nevoie de informație culeasă din mediul înconjurător ca să pot să verific toate ipotezele astea. Dacă SISTEMUL îmi cauzase toate experiențele acelea atunci îmi era necesar să îl observ la lucru, să-i înțeleg mecanismele și axele de dezvoltare, și vroiam s-o fac cu noua structură mentală cu care acesta mă cadorisise după nici 2 luni de chinuri. Simțeam că, oricare ar fi fost explicația de fond, îmi updatasem cumva Sistemul de Operare și că mai aveam nevoie de câteva service pack-uri sau add-on-uri, pe care însă managerul de sistem mi le lăsase mie spre instalare. La urma urmei trebuia să îmi lase măcar impresia liberului arbitru, m-am gândit, și am pus mâna pe telefon. Agenda mea era plină de oameni “normali” pe care îmi planuiam de-acum să-i urmăresc ca pe niște insecte, într-un terrariu de dimensiuni colosale.

English version

By mid-June 2002, I had already spent several good weeks locked inside the house, in the dull room where I had settled since childhood, and in which I had spent my last adolescent years hoping I would see it only in photographs, perhaps kept somewhere in a dusty box, probably brought out at the Christmas party and shown only to close friends I was sure to make somewhere overseas. However, the disintegration of that dream had become certain for over a month, ever since my parents had set up a comfortable couch there, bought me a new computer, and connected me to the internet hoping I would find something interesting to do during all the time I was supposed to complete my treatment.

As for the treatment, I had already secretly decided to get rid of it however I could. During all those weeks, I had perfectly played the role of a conscious, responsible patient, but every time I threw the pills into the toilet and stubbornly held the drops under my tongue until I hurried to a sink where I spat them out with disgust and repulsion. If I was going to get “better,” I would definitely choose the organic path of natural healing, no matter how long it might take. I suspected the whole process could take a year and a half or two, during which the extreme disorder ruling my mind would probably dissolve on its own and make way for a purer, clearer consciousness worthy of the most successful epiphanies or enlightenments. I had read about things like this in the books of Krishnamurti or Osho, in the Philokalia or the Talmud — these were my new readings, as many sources of hope that I wasn’t actually insane but experiencing occult mystical phenomena, unmapped by anyone except the truly initiated.

Regarding the real state of my mind at that time, I can say I was in a period where obsessive ideas gathered into specific structures that in the following years would become the famous voices every diagnosed schizophrenic hears, from the first second they wake up until the last, when they fall asleep. At that time, however, I was writing daily on paper some theories about what had happened to me, theories I later began to test, each one through a series of the most spectacular experiments:

1. I was the victim of a hybrid God, a SCI-FI entity living somewhere in a parallel dimension, who had decided to put an end to my adventurous and chaotic life until then because of a strange resource management policy; where the resources were us, humans, a kind of crop that had to be treated against pests, sprayed with “insecticide” or “herbicide.”

The “manager” had probably decided, for productivity reasons, to keep me under observation by installing in my mind — poor plant from a farm-planet — an immaterial software, a probe, which would monitor every movement, every breath, every thought of mine. The software was autonomous, a guardian-machine operating, once fused with the host consciousness, independently, serving both as a detention and isolation cell and as a framework and space for further evolution.

(This theory was based on combined ideas from the film The Matrix and Gerard Klein’s sci-fi book The War Seniors. Later, in 2015, the Wachowski siblings produced a new sci-fi movie, Jupiter Ascending, in which, strangely enough, I found almost the entire series of ideas that had obsessed me since the early 2000s.)

2. I had been chosen for unknown reasons to become a beta tester for a large-scale media experiment aimed at triggering paranoia by creating a concentric informational field specific to the target. In other words, the research team would have collected an immense database about my personal life beforehand, loaded the media machine with mixed content — hence the need to alter the moderators’ language and partially modulate it according to my understanding matrix — and then expelled information through TV or radio channels, impregnating the mass of unsuspecting viewers/listeners and checking the consequences. The crowd’s feedback was supposed to materialize as a subtle distortion of the collective mind’s energy, something which would then, I assumed, over time lead to the punctual annihilation of the targeted individual — in this case, myself.

(The reader may easily recognize here the influence of Pavel Coruț’s books, which fascinated me for a good part of my adolescence.)

3. I was contacted from a sacred space, perhaps from the eastern half of the world, through telepathy and daily transcendental meditation exercises by mystics — most likely, I thought, young Tibetan monks experimenting with such techniques for the first time. I assumed there was also a global network of initiates, yogis functioning as beacons or servers, gathering data from the energetic field surrounding them and continuously reporting to one another about the “awakening” state of each occupant of the spaces they controlled. I thought I had perhaps reached, in recent years of study, a complex, pure consciousness state, broader than the usual one, which had sparked the interest of some enlightened beings who had decided to abduct me from objective reality and subject me to tests before drawing me into their planetary game.

(A beautiful illustration of these ideas I found in 2016, at the premiere of Doctor Strange, which confirmed to me forever that there is indeed in the world a network of creatives who convey the same artistic concepts as we, the “mad,” and who actually manage to turn overflowing imagination, ingenuity, and hard work into, well, millions and millions of dollars, while a stupid maladaptation causes the rest of us to lead miserable lives within a psychiatric system that apparently feels a deep repulsion toward any such kind of scenario.)

By mid-June 2002, you would have found me still calculating every second spent in my 3m x 3m cubicle the possibility that one or more of these theories could really be true. My mind raced madly all day long from one concept to another, trying to give a round and logical sense to what, I would learn much later, was nothing but the regurgitated ballast of my readings in sci-fi or the dubious quality literature of the “paranormal.” Just an amorphous mass of useless clichés with which I had bombarded my brain over the last 10 years, partially remixed and reserved by the subconscious according to the measure of the events I had been caught in lately.

When I decided to leave the house, after three weeks, it was because I needed information gathered from the surrounding environment to verify all these hypotheses. If the SYSTEM had caused all those experiences, then I needed to observe it at work, understand its mechanisms and axes of development, and I wanted to do it with the new mental structure with which it had gifted me after less than two months of torment. I felt that, whatever the underlying explanation was, I had somehow updated my Operating System and that I still needed a few service packs or add-ons, which the system manager had left for me to install. After all, I thought, it had to at least give me the impression of free will, and I picked up the phone. My agenda was full of “normal” people whom I now planned to watch like insects, in a terrarium of colossal dimensions.

---

( text scris in 2018, sub o anumita forma de “licenta poetica” 😉