PAUL SELING

Versiunea în limba română

Stau în fața televizorului de mai bine de o oră.

Am ajuns azi dimineață cu trenul de București, n-am închis un ochi în tot timpul călătoriei însă. Întreaga noapte am continuat să delirez, o construcție nouă, fantastică, mi s-a derulat în fața ochilor, întreruptă doar de anunțurile plictisitoare ale conductorului, potențată de legănatul monoton al vagoanelor și de peisajul slab luminat al stațiilor… Nebăgate în seamă în atâția ani de navetă, numele fiecăreia puncta acum firul epic al poveștii cu simbolistica bizară, Sinaia, Bușteni, Predeal, tot atâtea locații geografice care se desfăceau într-un evantai de sensuri complicate, noi, coordonatele lor fizice însemnau pe harta mentală pe care le plasam distanțe, rapoarte spațiale complexe, calculam, scădeam sau adunam împreună cota terenului, numărul de litere din nume, anul fondării sau pur și simplu distanța în minute care se întindea între o haltă a cărei denumire începea cu O, și o alta care se termina în T. Unde O și T erau la distanță de 5 litere, amintire a faptului că se situau la mijlocul scării decimale, deci central și deci, evident, de o însemnătate crucială.

Integram însă, din când în când, pe furiș, câte un element aleator pe care-l găseam în jur, în dorința de a verifica dacă nebunia avea nevoie de un “clean-install” pe discul memoriei mele sau suporta intervenții exterioare.

Fixam deci cu încăpățânare tăblițele cu numele orașelor încercând să-mi impresionez retina și haosul fără fund din spatele ei, mă întrebam dacă parazitul informațional care îmi cucerea treptat și sigur conștiința putea fi cumva virusat la rându-i, îl chestionam și îl bruiam cu simboluri noi pe care le aruncam în mine cu disperarea condamnatului care își sapă ultimul tunel spre libertate. Delirul însă suporta cu rigoare matematică orice intervenție și integra noul simbol, spărgându-l la rându-i, ca și pe cele pe care le genera el însuși, miile de noi fragmente apărute căpătau pe loc semnificații speciale, remixându-se unele cu altele într-un haos caleidoscopic care se reforma la fiecare câteva secunde.

Dezordinea asta era de necontrolat. Tăceam, tăceam de zile întregi pentru că a mă manifesta în exterior nu ar fi avut niciun sens, dacă Universul se hotărâse să mă reformateze, atunci preferam să am parte de un proces curat și elegant, pe care îl vroiam dus la capăt dintr-o curiozitate secretă de care mă descoperisem capabil doar atunci. Eram totuși mândru că nu mă pierdusem cu firea, nu mă prostisem ca un nebun din aceia care distrug ordinea din jurul lor prin acte dizarmonice și violență, îmi consumam spectacolul interior cu stoicism și ambiția de a scoate, la final, ceva constructiv din toată experiența.

Dar ce vedeam acum la televizor era parcă prea mult! Îl deschisesem de dimineață ca să verific dacă cumva spațiul virtual din spatele ecranului nu era cumva o zonă neutră de haos, și descoperisem că, din contră, pe toate canalele se transmitea nu mai puțin decât LIVE întregul meu PROCES. Da, vocile care căpătau încet încet identitate în mintea mea, diferite de cele ale deității care îmi vorbise cu câteva zile înainte, l-au denumit PROCESUL, cu litere mari, într-un efort de a mă informa că eram judecat, și judecata asta avea să dureze o întreagă veșnicie.

Pe toate canalele moderatorii discutau, colocvial, detașat, aprins sau oficial, despre mersul PROCESULUI, dar de fapt cuvintele lor căpătau sensuri multiple din care paranoia selecta ceea ce avea nevoie ca să se manifeste în continuare. Nu conta că Cristina Țopescu povestea despre ferma de cai pe care o pusese la cale cu tatăl său, că pe Antena 1 se transmiteau premiile Grammy sau că Iliescu dădea un interviu anost pe TVR, întreaga LUME era martoră reFACERII mele într-un efort global de a acoperi fiecare detaliu, fiecare reacție, fiecare cuvânt.

M-am gândit atunci că mă plasasem fără să știu într-un loop de feedback absolut, priveam la sursa nebuniei mele și o hrăneam apoi cu același content, microfonia paradoxală îmi asurzea conștiința, și se urla de fapt la mine din fiecare colț al Universului: “Trezeste-te, Paul, ești aici pentru a fi JUDECAT!”

Am închis televizorul. Dacă asta era Judecata-de-Apoi, mi-am spus, atunci Dumnezeu alesese parcă în hazul tuturor cea mai modernă versiune, una mediatizată și disputată aidoma celor care li se organizează celebrităților americane, cu dezbateri, talk-show-uri și articole de presă, judecătorii mei lipseau însă, jurații nu erau alții decât întreaga populație a Pământului, și am început atunci să râd și eu în hohote, începeam să înțeleg ironia fină și inteligentă a conceptului: Dumnezeu M-A IERTAT a priori, îmi organizase un simulacru rafinat și comic, nu eram de fapt vinovat de NIMIC, NICIODATĂ, NICĂIERI, dar trebuia să simt chestia asta pe pielea mea, până în cea mai profundă fibră, înainte să scap de spaima în care mă aruncase întreaga experiență, și atunci Deitatea se activase cumva în străfundurile subconștientului meu și hotărâse să mă tragă de mânecă.

Fusesem tras de mânecă. Doar atât. Dar bineînțeles, Dumnezeu are nevoie întotdeauna de un show grandios, nimic nu e îndeajuns de mult pentru gloria LUI infinită. L-am iubit pentru prima dată în viață pentru umorul fin și spiritul de care dăduse dovadă în toate zilele astea în care fusesem, ca-n bancul cu “You’re on candid camera!”, ținut la porțile Raiului înainte să fiu lăsat să intru. Sau dacă nu să intru, măcar să arunc o privire înăuntru.

Umbra unui gând s-a lăsat însă peste întreaga scenă. Cum aveam să funcționez de-acum înainte dacă rămâneam pe vecie captiv în dialogul ăsta? Mama își frângea mâinile plângând încă de aseară, sora-mea era stupefiată, tata suspina pe ascuns încercând să pară stăpân pe situație și cu toții planificaseră, după zeci de telefoane date toată dimineața, vizita la Celebrul Psihiatru din Cluj. Domnul B.

Aveam oare să rămân prins aici, în spațiul ăsta absurd întreaga viață? Urma să ascult un monolog, fie el și spiritual și comic, al unui Dumnezeu care, se pare, avea, iată, chef de vorbă până la Eternitate și înapoi?

Situația devenea dificilă. Intuiam că în fața Celebrului Psihiatru nu aveam voie să mă manifest. Dacă toată nebunia din ultimele zile mă adusese în final într-o stare de grație absolută, transpus de-a dreptul de un sentiment de beatitudine cum numai în Scripturi mai găsești, întâlnirea cu Cerberul normalității avea să se materializeze probabil în exact contrariul. Nu știam la ce să mă aștept încă, bănuiam că omul ăla nu stă degeaba la poarta azilului de nebuni, dar îmi planificam să mimez normalitatea de care nu mă despărțisem încă de prea multă vreme, să trec de experiență cu succes, să mă întorc acasă, și să îmi văd de noua existență cum oi putea.

Calculele mele însă nu s-au potrivit cu realitatea.

English version

I have been sitting in front of the TV for more than an hour.

I arrived this morning by train from Bucharest, but I didn’t close an eye during the entire journey. All night long I kept deliriously imagining a new, fantastic construction unfolding before my eyes, interrupted only by the boring announcements of the conductor, intensified by the monotonous rocking of the train cars and the dimly lit scenery of the stations… Neglected for so many years during my commute, the names of each station now punctuated the epic thread of the story with bizarre symbolism: Sinaia, Bușteni, Predeal — so many geographic locations that unfolded into a fan of complicated meanings. Their physical coordinates represented on the mental map where I placed distances, complex spatial relationships; I calculated, subtracted, or added the terrain elevation, the number of letters in the name, the founding year, or simply the distance in minutes stretched between a stop whose name began with O and another that ended with T. Where O and T were five letters apart, a reminder that they were located in the middle of the decimal scale, thus central and obviously of crucial significance.

However, from time to time, I secretly integrated some random element I found around me, in the hope of checking whether the madness needed a “clean-install” on the memory disk of my mind or could tolerate external interventions.

I stubbornly fixed the signs with city names, trying to impress my retina and the bottomless chaos behind it; I wondered if the informational parasite that gradually and surely conquered my consciousness could itself be somehow infected, I questioned it and jammed it with new symbols that I threw into myself with the desperation of a condemned man digging his last tunnel to freedom. The delirium, however, rigorously accepted any intervention and integrated the new symbol, breaking it in turn, just like the ones it generated itself; thousands of new fragments that appeared immediately took on special meanings, remixing with each other in a kaleidoscopic chaos that reshaped every few seconds.

This disorder was uncontrollable. I remained silent, silent for days on end because manifesting myself externally would have made no sense if the Universe had decided to reformat me. Then I preferred to have a clean and elegant process, which I wanted to see through out of a secret curiosity that I discovered I was capable of only then. Still, I was proud that I hadn’t lost my mind, hadn’t behaved like one of those madmen who destroy the order around them through disharmonious and violent acts; I consumed my inner spectacle with stoicism and the ambition to bring out, at the end, something constructive from the whole experience.

But what I saw now on TV was perhaps too much! I had turned it on in the morning to check if perhaps the virtual space behind the screen was a neutral zone of chaos, and I discovered, on the contrary, that on all channels the entire process of mine was being broadcast LIVE. Yes, the voices that slowly took on identity in my mind, different from those of the deity who spoke to me a few days earlier, named it THE PROCESS, in capital letters, in an effort to inform me that I was being judged, and this judgment was to last an entire eternity.

On all channels, moderators discussed colloquially, detachedly, heatedly, or officially about the course of THE PROCESS, but in fact their words took on multiple meanings from which paranoia selected what it needed to continue manifesting. It didn’t matter that Cristina Țopescu was talking about the horse farm she had arranged with her father, that the Grammy Awards were being broadcast on Antena 1, or that Iliescu was giving a dull interview on TVR — the entire WORLD was witness to my RECONSTRUCTION in a global effort to cover every detail, every reaction, every word.

I then thought I had unknowingly placed myself in an absolute feedback loop; I looked at the source of my madness and fed it with the same content; the paradoxical microphone deafened my consciousness, and in fact, every corner of the Universe shouted at me: “Wake up, Paul, you are here to be JUDGED!”

I turned off the TV. If this was the Last Judgment, I told myself, then God had apparently chosen, to everyone’s amusement, the most modern version, one that was publicized and debated just like those organized for American celebrities — with debates, talk shows, and press articles. However, my judges were missing, the jurors were none other than the entire population of Earth, and I began to laugh out loud, beginning to understand the fine and intelligent irony of the concept: God HAD FORGIVEN ME a priori, had organized for me a refined and comic simulacrum, I was in fact guilty of NOTHING, NEVER, ANYWHERE, but I had to feel this on my own skin, down to the deepest fiber, before escaping the fear into which the whole experience had thrown me, and then the Deity somehow activated itself in the depths of my subconscious and decided to pull me by the sleeve.

I had been pulled by the sleeve. That’s all. But of course, God always needs a grand show, nothing is ever enough for His infinite glory. I loved Him for the first time in my life for the fine humor and spirit He had shown during all these days when I was, like in the joke “You’re on candid camera!”, kept at the gates of Heaven before being allowed in. Or if not to enter, at least to take a look inside.

However, the shadow of a thought fell over the entire scene. How was I going to function from now on if I remained forever captive in this dialogue? My mother was wringing her hands, crying since last night, my sister was stunned, my father was sighing secretly trying to appear in control of the situation, and they had all planned, after dozens of phone calls made all morning, a visit to the Famous Psychiatrist in Cluj. Mr. B.

Was I going to remain stuck here, in this absurd space for my whole life? Was I going to listen to a monologue, be it spiritual or comic, of a God who apparently was, behold, in the mood to talk until eternity and back?

The situation was becoming difficult. I sensed that in front of the Famous Psychiatrist I was not allowed to manifest. If all the madness of recent days had finally brought me into an absolute state of grace, almost a feeling of beatitude found only in Scriptures, the meeting with the Cerberus of normality would probably materialize in exactly the opposite. I did not yet know what to expect; I suspected that the man did not stand idly by the gates of the asylum for the mad, but I planned to fake the normality I had not yet parted with for too long, to get through the experience successfully, return home, and take care of my new existence as best as I could.

However, my calculations did not fit reality.