Varianta în limba română
6 februarie 2024
Am fost un măgar azi. Mă înjur de unul singur încă, fiind plin de remușcare și de necaz pe mine însumi. M-am întâlnit la prânz cu D. la cafeneaua din centru. D. e și ea o tovarășă de suferință din cauza sindromului bipolar care o chinuie de mai bine de 15 ani. A ieșit zilele trecute după o nouă internare în spitalul de psihiatrie, au fost 2 săptămâni de tratament intensiv cu puzderia aia de pastile pe care și le administrează acolo de 3 ori pe zi; și după care rămâi încă săptămâni la rând buimac și sedat și confuz până la a nu-ți mai putea recunoaște nici figura în oglindă.
Am fost de atâtea ori acolo.
Am păcălit banalități și am fumat ca turcii lângă cafelele „de specialitate” (azi, Etiopia), pe care am dat bani cât dai pe Calea Victoriei la ora de vârf. În fiecare zi îmi promit că nu mai intru în stabilimente de soiul ăsta și tot în fiecare zi se găsește un motiv nou să fac o excepție.
Și taman atunci a trecut pe lângă noi F., băiatul străzii care vinde în centru cărți cumpărate de pe la anticariate, mica lui acoperire pentru cerșetoria de trotuar pe care o însoțește întotdeauna cu o rugăminte mieroasă în numele celor sfinte.
Obișnuiam să îi cumpăr cărțile de fiecare dată când ne vedeam până când, într-o zi, a avut o situație specială. Se făcea că copiii lui urmau să meargă la școală și cum nu avea bani de ghiozdan și caiete s-a milogit de mine să îi „avansez” o sumă mai consistentă. Am făcut-o, i-am dat banii.
Peste 15 minute intram la McDonald’s și l-am văzut la o masă, singur, tratându-se cu cele mai extravagante meniuri pe care le oferea fast-foodul. N-am zis nimic dar mi-am promis că nu mă mai las fraierit.
Dar acum F. ne-a spus, cum face de obicei, găsind cu abilitate un „twist” pentru fiecare din momentele lui „speciale”, că e ziua lui. Mi-a cerut din nou bani cu acea voce plângăcioasă pe care ajunsesem s-o detest maxim, și i-am spus cu hotărâre „NU”, dar D. a scos din buzunar 20 de lei și i-a întins.
M-am înfuriat și i-am smuls banii din mână, trântindu-i înapoi pe masă. I-am spus lui D. că F. minte de obicei cu nerușinare și cred cu tărie că și de data asta o făcea. Sclipirea de fericire din ochii cerșetorului s-a transformat într-un licăr de ură, în timpul în care mi-a replicat cu obidă că nu am dreptul să decid ce face D. cu banii ei, și că sunt „de o răutate incredibilă”.
F. a plecat întristat și apoi m-am întristat și eu de ieșirea asta care nu mi-e deloc specifică. Am meditat un pic la situație și m-am gândit cum confortul vieții mele atârnă în continuare de un fir extrem de delicat și că în acum vreo 10 ani mă îndreptam vertiginos spre o viață ca cea a lui.
Cine știe, Dumnezeu mi-a șoptit de undeva dintr-un colț prețuit al minții: „băbăiatule, urmează să discutăm noi acasă”… Lasă… lasă.
English version
February 6, 2024
I was an idiot today. I’m still cursing myself, full of remorse and anger at myself. I met D. for lunch at a café downtown. D. is also a fellow sufferer because of bipolar disorder that has been tormenting her for over 15 years. She got out a few days ago after a new hospitalization in the psychiatric hospital—two weeks of intensive treatment with that bunch of pills they give her three times a day; and after that, you remain for weeks dazed, sedated, and confused to the point you can’t even recognize your own face in the mirror.
I’ve been there so many times.I’ve indulged in trivial things and smoked like a chimney next to “specialty” coffees (today, Ethiopia), for which I paid what you’d pay on Calea Victoriei during rush hour. Every day I promise myself I won’t enter places like that anymore—and yet every day a new reason appears to make an exception.
And just then, F. passed by us—the street kid who sells books downtown, bought from secondhand shops, his little cover for the sidewalk begging he always accompanies with a whining prayer in the name of the saints.
I used to buy his books every time we met until one day he had a special situation. It happened that his kids were about to start school and since he had no money for backpacks and notebooks, he begged me to “advance” him a more substantial amount. I did it, I gave him the money.
Fifteen minutes later, I entered McDonald’s and saw him at a table, alone, treating himself with the most extravagant menus the fast food place had to offer. I said nothing but promised myself I wouldn’t be fooled again.
But now F., as he usually does, found a “twist” for each of his “special” moments and told us it was his birthday. He asked for money again with that whiny voice I had come to detest, and I firmly said “NO,” but D. pulled 20 lei from her pocket and handed it to him.
I got angry and snatched the money from his hand, throwing it back on the table. I told D. that F. usually lies shamelessly and I strongly believed he was doing so this time as well. The gleam of happiness in the beggar’s eyes turned into a flash of hatred as he snapped back bitterly that I had no right to decide what D. does with her money and that I was “incredibly mean.”
F. left sad, and then I got sad too because of this outburst that is completely unlike me.
I reflected a bit on the situation and thought about how the comfort of my life still hangs by a very delicate thread and how, in the next ten years, I was heading fast toward a life like his.
Maybe God whispered to me from some cherished corner of my mind: “boy, we’ll have a talk at home”… Let it be… let it be.
PAUL SELING 
Leave a comment