Varianta în limba română
Ieșit din biroul medicului, m-am regăsit sub soarele torid al lui iunie, pășind agale pe aleile clinicii, meditând la halucinanta experiență care mă adusese, în doar câteva zile, în pragul unei morți ciudate, o moarte a cărei urmare bănuiam că nu putea fi decât o alta, o altă moarte, da, mă gândeam, va fi un șir infinit de morți conținute una în cealaltă, târâte de-a lungul întregii mele existențe, puse cap la cap de un diabolic arhitect al lui Thanatos…O moarte eternă, jucată și lucrată minuțios, fără sfârșit, creată poate dintr-o plăcere nemaivăzută a unei Zeități demult uitate de a se face, iată, din nou cunoscută, printr-o operă unică, dusă la perfecțiune. Cum să nu admir o asemenea construcție, o asemenea compoziție?, mi-am spus, și am inspirat adânc, transfigurat de o plăcere absolut nouă, născută atunci, pe loc, masochistă până la absurd, plăcerea de a putea da piept cu un necunoscut atât de tenebros, atât de întunecat, încât m-ar fi salvat pentru totdeauna de vechiul meu coșmar… moartea statistică de care mă temeam cu siguranță mai mult decât de cea fizică.
Da, fugeam cu înverșunare de ani buni de moartea asta comună, moartea tuturor cetățenilor ordinari, zombi transformați încă de devreme de obișnuință, compromis, viciu, minciună sau prostie crasă în mașini umblătoare, repetând aceleași fraze tip, trăind aceleași jumătăți de experiențe împrumutate de unii altora, tânjind în singurătatea lor absolută la un ceva pe care nu-l vor ști niciodată măcar defini, darămite atinge. Trăisem între ei atâta vreme, mă simțisem de atâtea ori învingător fără noimă într-o lume de ratați absoluți, îmi celebrasem unicitatea plictisit de fiecare dată, și-mi promisesem că niciodată să nu mă las atras în placidul și absurdul univers în care oamenii se conduc unul pe altul în orbire absolută spre nimic și spre nimeni.
Dar unde era totuși… ei bine… Dumnezeu în toată afacerea asta? În mintea mea s-a înfiripat teama aceea atavicǎ: dacă totuși asta era totul de fapt, aici și acum, mai simplu decât ai fi putut crede, și mă găsise totuși nimeni altul decât Diavolul?
M-am gândit la toți anii în care blestemasem Divinitatea pentru că exista, pentru că adusese fără să întrebe în lumea mea elegantă anacronismul vinovăției și al păcatului, pentru că undeva în Universul meu atât de bine meșteșugit găseai urmele mizerabile ale unui „Doamne-ajută”, ale unei rugăciuni, ale unui verset biblic sau ale unei pricesne. Visam la vremea aceea la o lume absolvită de istorie, o lume veșnic proaspătă și fără memorie, în care am fi trăit doar momentul, ne-am fi urmat doar instinctele și am fi fost conduși doar de rațiune. Și iată cum în mintea mea își făcuse cu o forță nemaivăzută loc un alt fel de Dumnezeu, sau poate simplu, Diavolul, sau poate amândoi, fațete identice ale aceleiași entități mitologice care se hotărâse brusc să ia naștere și să îmi devină de-aici înainte singura realitate și lume concretă.
Că urma să-mi trăiesc restul vieții sub privirile unuia sau ale celuilalt îmi era deja clar. Dumnezeu 1.0 sau poate Diavolul 2.0 se instalau în mintea mea în chiar acele momente cu viteza și siguranța unui spyware care găsise un back-door într-o versiune de altfel perfectă de Windows. Instalarea continua în fiecare secundă, mintea mea se divizase cu groază înaintea evidenței între un Eu precar, slab, ascuns în grabă în Panic Room-ul ultimei conștiințe, și un tărâm nou, în cealaltă parte, în majoritatea spațiului rămas pe Disc, bântuit și devastat de ravagiile bolii unde Entitatea își urla victoria aidoma celor descrise în cele mai înfricoșătoare versete biblice.
Dar nu, la momentul acela ideea că aș fi fost „bolnav” ieșea complet din calcul. Nu, nu eram bolnav, așa cum o afirma plictisit medicul. Și nici nebun, retardat, cretin, așa cum începeau să creadă părinții mei, așezați la o întindere de mână pe aceeași bancă, în același parc anost al clinicii pe care încă evitam s-o lăsăm în urmă.
Îi priveam bănuitor, se așezaseră strategic, unul la dreapta și celălalt la stânga, poate m-aș fi gândit să fug, aveau timp să reacționeze în felul ăsta. M-a surprins strânsoarea categorică a mamei, devenită brusc un străin în toată experiența, de data asta, de ultima asta dată refuza să mi se alăture, un străin care, iată, printr-o surprinzătoare trădare părea și el mult mai mult un insidios instrument al Diavolului decât orice sau oricine mi-ar fi stăpânit la ora aceea mințile.
Aș fi putut să fug. Aș fi putut fugi, m-a fulgerat un gând, pentru o secundă, aș fi putut lua un tren, o mașină, un autobuz, m-am văzut lucrând într-un șantier, într-o fabrică, pe mașina de gunoi poate, poate măturând străzi, închiriind o cameră sau o garsonieră într-un cămin sordid, trăindu-mi viguros și victorios singurătatea, cucerindu-mi pas cu pas neliniștile, nesiguranțele, am făcut în câteva secunde inventarul a zeci și zeci de posibile destine livrești, aș fi putut ajunge undeva unde mâna lor, devenită dintr-o dată diabolic de fermă, nu m-ar mai fi putut atinge… dar am simțit în același timp neputința de a o face, lipsa de sens a oricărei mișcări în spațiu, la urma urmei marea bătălie se ducea acolo, într-un loc subiectiv, în Mintea Mea, nebunia se întâmplă întotdeauna ÎN cineva, e o problemă complicată la care poate ai să găsești un răspuns într-o zi, e o provocare în același timp în care e o odisee personală pe care ești invitat fără îndoială să o trăiești în plenitudine, nu s-o ascunzi în haosul unei existențe mundane…
Mi-am omorât gândul și m-am ridicat de pe bancă. Ne-am îndepărtat încetișor de locul unde găsiserăm câteva ultime certitudini, știam cu toții că ne așteaptă acasă o nouă viață, guvernată perpetuu de acea groază a evidenței că „ni se întâmplă chiar nouă”. Urma să trec peste toate astea, mi-am spus, cât de curând, „urmează să nu trecem niciodată peste toate astea”, și-au gândit probabil în tăcere ai mei…
În spatele meu Salvarea descărca la poarta clinicii un nou pacient. L-am urât atunci fără să-l știu, pentru faptul că nu eram singur în toată povestea asta, că duplicatul meu tocmai intra probabil în aceleași tipare, i se povesteau poate aceleași întâmplări despre tratamente de același fulminant succes, i se prescria la fel de mecanic același Haloperidol și același Diazepam și, probabil, urma să plece acasă împreună cu exact același fel de cuplu de părinți distruși, devastați de o asemenea nouă realitate. Ceva în toată inserierea asta de povești aidoma aducea a hohot sarcastic de râs. Și nu, nu părea defel unul omenesc.
English version
Having left the doctor’s office, I found myself under the scorching June sun, walking slowly along the clinic’s alleys, reflecting on the hallucinatory experience that had brought me, in just a few days, to the brink of a strange kind of death — a death whose consequence, I suspected, could only be another, a different death. Yes, I thought, it would be an infinite chain of deaths, each contained within the other, dragged throughout my entire existence, assembled by some diabolical architect of Thanatos… An eternal death, acted out and meticulously crafted, without end, perhaps born from an unimaginable pleasure of a long-forgotten Deity who wished, once again, to make itself known through a unique work, carried to perfection. How could I not admire such a construction, such a composition?, I told myself, and I breathed in deeply, transfigured by an entirely new pleasure, born in that very moment — masochistic to the point of absurdity — the pleasure of being able to face such a dark, obscure unknown, one that would have saved me forever from my old nightmare… the statistical death I surely feared more than the physical one.
Yes, I had been running with fierce determination for years from that common death, the death of all ordinary citizens — zombies transformed early on by habit, compromise, vice, lies, or sheer stupidity into walking machines, repeating the same standard phrases, living the same half-experiences borrowed from one another, longing in their absolute loneliness for something they would never even be able to define, let alone reach. I had lived among them for so long, had felt so many times like a pointless victor in a world of absolute failures, had celebrated my uniqueness, bored every single time, and had promised myself never to be drawn into the placid and absurd universe where people lead one another in complete blindness toward nothing and no one.
But where was… well… God in all of this? In my mind, that atavistic fear took shape — what if this was it, in fact? Here and now, simpler than one could ever believe, and it was none other than the Devil who had found me?
I thought of all the years I had cursed Divinity for existing, for having brought without permission into my elegant world the anachronism of guilt and sin, for the fact that somewhere in my so carefully constructed Universe you could still find the miserable traces of a “God help us,” of a prayer, a Bible verse, or a hymn. At that time, I dreamed of a world absolved of history, a world eternally fresh and memoryless, in which we would live only in the moment, follow only our instincts, and be guided only by reason. And so it was that, with an unseen force, another kind of God had made room in my mind — or perhaps simply the Devil — or maybe both, identical faces of the same mythological entity that had suddenly decided to come into being and from now on become my only reality and concrete world.
That I was going to live the rest of my life under the gaze of one or the other was already clear to me. God 1.0 or maybe Devil 2.0 was installing itself in my mind at that very moment with the speed and certainty of a spyware that had found a backdoor into an otherwise perfect version of Windows. The installation was ongoing, every second, my mind had split with terror before the obvious — between a frail, weak Me, hidden hastily in the panic room of last consciousness, and a new realm, in the other part, occupying the rest of the Disc space, haunted and devastated by the ravages of illness, where the Entity was roaring its victory just like those described in the most terrifying biblical verses.
But no, at that moment, the idea that I might be “ill” was completely out of the question. No, I was not ill, as the doctor claimed, bored. Nor was I mad, retarded, a cretin, as my parents were beginning to believe — seated just a hand’s reach away on the same bench, in the same dull park of the clinic we were still avoiding to leave behind.
I looked at them suspiciously. They had placed themselves strategically, one on my right and the other on my left. Maybe I had considered running, they had time to react like that. I had been surprised by the firm grip of my mother — suddenly a stranger in the whole experience — this time, this final time, she refused to join me. A stranger who, in an unexpected betrayal, now seemed much more like an insidious instrument of the Devil than anything or anyone else who might have controlled my mind at that moment.
I could have run. I could have fled — the thought struck me for a second — I could have taken a train, a car, a bus. I saw myself working on a construction site, in a factory, maybe on a garbage truck, sweeping streets perhaps, renting a room or a small flat in a sordid dormitory, living my loneliness vigorously and victoriously, conquering step by step my anxieties, my insecurities. In a few seconds, I made an inventory of dozens upon dozens of possible literary destinies. I could have ended up somewhere where their hand, suddenly devilishly firm, could no longer reach me… but at the same time, I felt the inability to do so — the meaninglessness of any movement through space. In the end, the great battle was taking place there, in a subjective space — in My Mind. Madness always happens IN someone. It is a complicated problem to which perhaps you will find an answer one day. It is both a challenge and a personal odyssey you are undoubtedly invited to live fully — not to hide in the chaos of a mundane existence…
I killed the thought and stood up from the bench. We slowly moved away from the place where we had found our last certainties. We all knew that at home a new life awaited us, perpetually governed by the horror of the obvious: “it’s happening to us.” I was going to get over it all, I told myself, soon — “we’ll never get over it,” my parents probably thought in silence…
Behind me, the ambulance was unloading a new patient at the clinic gate. I hated him then, without knowing him, for the mere fact that I wasn’t alone in all this story — that my duplicate was probably entering the same patterns, being told the same stories about the miraculous treatments, prescribed the same Haloperidol and the same Diazepam just as mechanically, and would probably return home with the exact same kind of devastated, destroyed parents. Something in this serialized chain of identical stories sounded like a sarcastic burst of laughter. And no, it didn’t seem human at all.
( text scris in 2018, sub o anumita forma de “licenta poetica” 😉
PAUL SELING 
Leave a comment