Versiunea în limba română
4 februarie 2024
I-am trimis aseară lui S. însemnarea de ieri. S-a speriat maxim, a început să plângă, n-am mai știut cum s-o liniștesc. Mă frământ la gândul că s-a agitat și s-a panicat de frică întreaga noapte. Cu siguranță că n-a închis un ochi până dimineața. (Am avut anul trecut multe perioade nasoale în care prietenii ei au făcut front comun împotriva mea, avertizând-o că aș putea fi în stare de orice grozăvie. Am putut s-o liniștesc de fiecare dată. Dar acum…)
Nu, n-am omorât în viața mea matură nici măcar o muscă. Am o reală compasiune pentru orice ființă vie și mai presus de orice iubesc „omul” cu o pasiune pe care nu am întâlnit-o la prea mulți alții.
Da, există psihoza și există o stare specială pe care numai un alt bolnav de schizofrenie o poate înțelege. Există o realitate paralelă în care mintea noastră evadează, e o realitate abstractă, rece, guvernată nu de logică obișnuită și nici de dinamica relațiilor umane normale. E o lume neiertătoare, crudă, brutală, însă de o frumusețe specială, aparte, în care mă bucur de fiecare dată că pot evada. Îndrăznesc să cred că e o lume a adevărului în cea mai pură formă a lui.
Deseori m-am întrebat dacă în fiecare din noi există un potențial criminal, și am ajuns oarecum la răspunsul că da, e posibil. Cu toții putem, în circumstanțele potrivite, să ajungem acolo. Nu vreau să amintesc de ororile ultimelor războaie mondiale sau de cele care se întâmplă chiar acum în lume. Deși rămâne de răspuns la întrebarea dacă războiul, ca și cadru și teren de manifestare „liberă” a instinctului criminal, nu îi oferă de fapt omului oportunitatea de a alege, și dacă da, de ce majoritatea alege totuși să treacă pragul.
Da, trebuie să recunosc, cred că aș putea și eu să fac asta. Am experimentat-o în realitatea de care vorbeam, când „vocile” m-au adus acolo, în situația în care am apăsat pe un trăgaci imaginar fără urmă de remușcare sau dubiu. Dar totul s-a întâmplat „altundeva”, într-o simulare mentală, o realitate paralelă, un poligon de încercare în care mi-am petrecut atât de mulți ani încât am intuit în final că nu suntem guvernați de haos și că realitatea noastră aparent amorfă e doar o simplă reprezentare a unei ordini superioare la care, dintr-un accident de neînțeles, am putut avea acces și eu.
În toți anii în care am refuzat să mă tratez, numai pentru că eram în căutarea unei încheieri, a unei concluzii, a unui final care de fapt nu a mai sosit niciodată, am înțeles că nu sunt altceva decât o aproximare locală, banală, a unui arhetip complet pe care îl denumim deseori cu atâta ușurință OMUL. Și dacă există undeva, într-un plan al ideilor platonice, o schemă perfectă a ceea ce înseamnă în finalul evoluției omul, atunci cu siguranță că ea conține și latura lui violentă.
Și mai cred că undeva, într-un viitor extrem de îndepărtat, reprezentările astea imprecise ale arhetipului se vor apropia tot mai mult de ceea ce modelul uman ideal poate să devină. Până atunci, în tot haosul în care ne mișcăm, vom exista și noi, „nebunii”, evidența a faptului că oricine susține ordinea actuală a lucrurilor ca fiind „normalitate” e el însuși un „nebun”. Dar unul fără grație.
English version
February 4, 2024
Last night I sent S. yesterday’s journal entry. She got extremely scared, started crying, and I didn’t know how to calm her down. I’ve been worried thinking she was upset and panicking with fear all night long. I’m sure she didn’t get a wink of sleep until morning.
(Last year I went through several rough periods when her friends ganged up on me, warning her that I might be capable of anything awful. I was able to calm her down each time. But now…)
No, I’ve never killed even a fly in my adult life. I have genuine compassion for every living being, and above all else, I love humans with a passion I’ve rarely seen in others.
Yes, psychosis exists, and so does a special mental state that only another person with schizophrenia can truly understand. There is a parallel reality that our minds escape into, an abstract, cold world governed not by ordinary logic or the dynamics of normal human relationships. It’s an unforgiving, cruel, brutal world—but one with a special, unique kind of beauty, a place I’m always glad to escape to. I dare to believe it’s a world of truth in its purest form.
I’ve often wondered whether each of us carries the potential to become a killer, and I’ve come to the conclusion that yes, it’s possible. We all could, under the right circumstances. I won’t bring up the horrors of the world wars or the atrocities happening right now across the globe. Although the real question is whether war, as a setting and an open ground for the free manifestation of criminal instinct, actually gives people the chance to choose—and if so, why do most of them still cross that line?
Yes, I must admit, I think I could do it too. I’ve experienced it in that alternate reality I mentioned, when the “voices” brought me there, into a situation where I pulled an imaginary trigger without the slightest remorse or hesitation. But all of it happened “somewhere else,” in a mental simulation, a parallel reality, a kind of testing ground where I’ve spent so many years that I eventually came to realize we’re not ruled by chaos, and that our seemingly amorphous reality is just a representation of a higher order—one that, by some incomprehensible accident, I managed to access.
In all the years I refused treatment, simply because I was searching for a conclusion, an ending, a final answer that never actually came, I realized I’m nothing more than a local, flawed approximation of a complete archetype we often call MAN. And if there exists somewhere—in Plato’s world of ideas—a perfect blueprint of what a fully evolved human truly is, then surely it must also include his violent side.
And I also believe that somewhere, in a very distant future, these rough, distorted representations of the archetype will get closer and closer to what the ideal human model can become. Until then, amidst all the chaos we navigate, there will be us, “the mad ones,” living proof that anyone who defends the current order of things as “normality” is themselves a kind of “madman.”
Only without grace.
PAUL SELING 
Leave a comment