O plasă roșie / A red bag ( 2024 )

Versiunea în limba română

5 februarie 2024

Îmi aduc bine aminte de seara iernii lui 1992 când, la 14 ani abia împliniți, mă întorceam acasă de la școală prin frig și burniță deasă. Străzile erau pustii, din când în când mai trecea pe lângă mine câte o Dacie roțetită în ceață — probabil că mulți își aduc aminte cu o mică nostalgie de atmosfera post-decembristă din cartierele noastre — eu cel puțin îi duc uneori lipsa.

În fața mea mergea grăbit un bărbat adus de spate. Singur pe drum, bine înfășurat într-o pufoaică din cele cum purtau minerii, pe cap îndesată o căciulă rusească lăsată peste urechi. În mâna dreaptă se legăna o plasă roșie, umplută pe sfert, în contratimp cu pașii repezi ai domnului care bocănea grăbit pe caldarâm.
Am fost străfulgerat brusc de revelația faptului că scena asta, parcă ruptă dintr-un film optzecist, reprezintă deja o stare de lucruri cu care urma să nu ne mai întâlnim niciodată. Progresul însă arăta semnele la fiecare colț de stradă — de la ABC-urile deschise la fiecare capăt de bloc la cafenelele și birturile care deja apăreau în cartiere, parcă simțeai în aer că România se rupea de trecutul sumbru și gri și urma să facă un salt grăbit către civilizație. „Omul cu plasă” reprezentase timp de zeci de ani, în comunism, tipologia cetățeanului comun, veșnic în căutare de ceva de-ale gurii.

Cu plasa de plastic mototolită în geantă sau în buzunar, plecat de dis-de-dimineață la muncă, urma să dai o raită după-masă pe la fiecare alimentară din cartier. Poate “se băgase” undeva ceva, pâine, zahăr, ulei, ouă, nu aveai de unde ști cu ce minunății te puteai întoarce seara acasă, după 3-4 ore de stat la coadă.

Astăzi dimineața, pe la 7:30 ieșeam de la Profi, în șlapi și trening-pijama, cu o haină de pâslă pe mine și ochelarii mi s-au aburit puțin și brusc în fața mea s-a făcut din nou ceața aia din 1992, și m-am uitat în jos/dreapta și în mână purtam o plasă roșie, pe jumătate plină cu de-ale gurii. Și am pornit ușor către birtul de la colțul blocului, cu o țigară în colțul buzelor și am tușit ușor a primăvară.

English version

February 5, 2024

I clearly remember the evening of the winter of 1992 when, just having turned 14, I was walking home from school through the cold and thick drizzle. The streets were empty, and now and then a Dacia, covered in rust, would pass by me through the fog — probably many remember with a bit of nostalgia the post-December atmosphere in our neighborhoods — I, at least, sometimes miss it.
In front of me was a man walking hurriedly, bent forward. Alone on the road, well wrapped in a puffy jacket like those worn by miners, on his head a Russian ushanka hat pulled down over his ears. In his right hand swung a red plastic bag, a quarter full, moving in rhythm with the quick steps of the man hurriedly clacking on the cobblestone street.

I was suddenly struck by the realization that this scene, seemingly taken from an ‘80s movie, already represented a state of things we would never encounter again. Progress, however, showed signs at every street corner — from the rebranded corner shops at every block’s end to the cafés and pubs already appearing in the neighborhoods, you could feel in the air that Romania was breaking away from its dark and gray past and was about to make a rapid leap toward civilization. The “man with the bag” had represented for decades, during communism, the typical common citizen, always in search of something to eat.
With the crumpled plastic bag in his purse or pocket, leaving early in the morning for work, he would make a round in the afternoon through every grocery store in the neighborhood. Maybe he had managed to get something somewhere — bread, sugar, oil, eggs — you never knew what kind of little treasures you could bring home in the evening after standing in line for 3–4 hours.

This morning, around 7:30, I was leaving Profi, wearing slippers and pajama tracksuit, with a felt coat on me and my glasses fogged up a little, and suddenly that same fog from 1992 appeared in front of me again. I looked down and to the right and in my hand I was carrying a red plastic bag, half full of groceries. I started slowly toward the pub at the corner of the block, with a cigarette at the corner of my lips, and I coughed lightly like spring was in the air.

PAUL SELING