Varianta în limba română
Ai 24 de ani și ți-ai planificat viața cu minuțiozitate, urmează să devii producător muzical sau DJ, sau dacă nu, măcar designer web sau, în cel mai rău caz, arhitect. În Statele Unite te așteaptă o blondă californiancă bronzată și în formă, cu care urmează să ai 2 copii plesnind de sănătate, vorbind nițică română, cu accent bineînțeles, pe care-i aduci o dată la 5 ani în țară, la bunici, și pe care ai tăi îi răsfață ca pe cele mai minunate creații ale Domnului. Ți-ai cumpărat cu blonda ta un bungalow pe plajă și trăiți vibrant făcând surf și petrecând serile la câte un foc pe plaja Pacificului.
Sau
Ai plecat la masterat în Paris și te-ai cuplat cu una din acele franțuzoaice brunete tipice care fumează țigară de la țigară, discută filosofie, idei de stânga și se scandalizează demonstrând pe străzi când guvernul mărește impozitele. Petreci după-amieze feerice pe Champs-Élysées la un bistro cochet și termini totul în Saint-Germain la un concert live de jazz. La after-party nimerești în mod constant la concerte Daft Punk, Étienne de Crécy sau Laurent Garnier.
Sau
Ți-ai luat un job de barman în Soho, în zona zero de distracție a Londrei. Trăiești singur într-o mansardă cu vedere la strada populată de toate națiile lumii, petreci în fiecare seară și în weekenduri ți-o tragi cu câte o englezoaică voluptuoasă, beată moartă și deloc dispusă să-ți mai știe a doua zi numele. Frecventezi aceleași puburi colorate, bei până la refuz și îți termini diminețile în Millennium Dome la un set Sister Bliss sau într-un club hip cu Gilles Peterson.
…
Scenariile astea se derulaseră în mintea mea timp de 6 ani, cei 6 pe care îi întinsesem cu chinuri nemăsurate în facultatea de arhitectură. Uram însă de devreme establishmentul ăsta în care intrasem cu atâta ușurință, aproape fără voia mea, o instituție anacronică în care profesorii purtau, de exemplu, geci lucioase de piele neagră, iar studenții aceleași cămăși grungy în carouri sau pantaloni second-hand de velur, târându-și apatic té-urile de acasă la școală și înapoi, în eterne discuții meschine și bârfe despre cine cu cine și-o mai trage prin școală și cine e mai înfipt luna asta în Primăria Bucureștilor.
Hello! Căutam de la început o lume mai cool și poate că da, clișeu, aia era lumea pe care o vedeam în fiecare zi la MTV. Lumea aia nouă era însă acolo, la o întindere de mână, nu trebuia decât s-o îmbrățișezi, trăiam deja de 6 ani în libertate și nimeni din jur nu părea să realizeze chestia asta, că eram invitați pe loc, din spatele ecranelor, la o joacă estetică complicată, da, poate superficială în aparență, dar nu mai puțin inteligentă.
Voi fi primul, mi-am spus, care evadează din lumea asta anostă printr-un parcurs estetic dus până la capăt, și am hotărât să-mi pun toată energia în eforturile de a deveni producător muzical. Aruncasem naibii toate cursurile alea prăfuite și în locul lor trona pe biroul meu, de o bună bucată de vreme, un workstation Korg exact ca acela pe care îl afișa Faithless în concerte. Dacă urma să ajung în viitor de unul singur, cu atât mai rău pentru cei care nu mi se alăturau. Nu eram dispus să fac compromisuri.
În muzica electronică intrasem într-un trip fantastic cu marijuana, când pusesem în casetofon un CD cu George Michael. Ascultasem cu religiozitate de o sută de ori „Outside”, fusese lansat cu vreo câteva săptămâni în urmă și mixul de funk, disco și electro mă cucerise pe loc, după anii de jazz-rock și fusion pe care îi prestasem fără chef în trupa de care țineam, în liceu. Mă plictisisem de sincope, unisoane și break-uri și căutam o cale să mă exprim altfel, mai direct, mai actual, mai fresh. Revelația pe care am avut-o ascultând piesa aia e de nepovestit. Simțurile augmentate de iarba m-au ajutat să disec fiecare parte în detalii minuscule, am auzit întreaga lucrare ca pe o simfonie modernă fără cusur. Hotărât lucru, urma să produc și eu ceva asemănător. Era doar o chestiune de exercițiu și de timp.
…
Nenumărate au fost nopțile în care am lucrat până la 7 dimineața, obsedat de un cinel sau un bass-drum, de un efect rotary sau un phaser, așa cum se auzeau în „Music Sounds Better with You” al lui Stardust, sau „Sure Thing” de la St. Germain. Anii au trecut apoi cu repeziciune peste experimentele mele sonore și după-amiezile petrecute împreună cu Ana — ea, în vârful patului, vopsindu-și cochet și tăcut unghiile, eu, butonând la nesfârșit displayul synthului — au făcut loc altora, în care obsesia creativă alungase orice prezență umană, trăiam nimic altceva decât clișeul artistului nebun, însingurat și pustiit de nevoia de a ajunge la sunetul pur, la sursă, la capătul-tuturor-clișeelor. Studioul meu devenise un soi de proces alchimic în care nu mai conta Transmutația, ci găsirea a nimic mai puțin decât a Pietrei Filosofale…
Uitasem de tot: uitasem de școală, de prieteni, de petreceri și de soare, de natură, de aer proaspăt. Vecinii înnebuneau ascultându-mă repetând la nesfârșit 2 secunde din intro-ul unei piese la care munceam deja de 2 săptămâni. Dacă cineva mi-a blestemat vreodată zilele, a fost cu siguranță vecina mea de la 9, care, din disperare, îmi smulgea o dată pe zi măcar siguranțele de la tabloul electric.
Am făcut mult zgomot. Și da, enorm de multă muzică. Mi-am petrecut aproape toți cei 6 ani în cutia mea sordidă de la etajul 8, din Militari, din blocul cu 10 etaje, 5 scări și 200 de apartamente. Dar am întins studiul mult dincolo de ceea ce îmi propusesem la început.
Dacă în primii ani fusesem atras de mirajul unui lifestyle à la MTV, în care mă visam concertând în fața a sute sau mii de oameni, cu after-party-urile și groupies-ii de rigoare, cu vila regulamentară din Ibiza și rezidențiatul în cluburile underground berlineze, cu timpul am început să înțeleg muzica nu ca pe o unealtă, ci ca pe un scop final. Am adus în discuție metafora alchimiei pentru că, în cazul meu, asta s-a și întâmplat — m-am transformat pe mine însumi în moduri de neimaginat pentru alții, am crescut, m-am dezvoltat și am devenit mai matur și mai înțelept acolo, singur, în fața claviaturii și a computerelor. Și mai ales, mă felicitam pentru chestia asta — ajunsesem la final fără tutela vreunui profesor, fără îndrumare și opinii paralele și deci fără compromisuri.
Înțelegeam după anii ăștia întreg spectrul muzical modern, înțelegeam chestiunea structurii unei lucrări creative, la fel cum înțelegeam ritmul, timbrul, textura sau culoarea. Înțelesesem deja de multă vreme arhitectura prin studiul muzicii și îmi place să cred că am înțeles la prima mână de ce e ea considerată a fi „muzica solidificată”. Am înțeles în final însă și că efortul de grup face întotdeauna produsul artistic mai bogat, mai complex, și eram gata să încep să colaborez.
Dar cu cine? Eram singur, mă trezisem din goana ambițioasă după celebritate în ultima lună de școală, aveam de trecut niște examene, de predat o diplomă, de lucrat pentru absolvire, dar în mintea mea era instalat doar softul muzical: game, armonii, acorduri, ritmuri. Mizasem totul pe muzică și acum nu știam cum urma să trec ultimul prag înainte de adevărata intrare în… ei bine… ceea ce înțelegeam cu toții prin „maturitate”. Urma oare un eșec lamentabil? Trebuia să mă târăsc prin meandrele lumii anoste ca să ajung dincolo, să închid în urma mea un capitol nescris ca să îmbrățișez libertatea?
Detestam arhitectura pentru faptul că era atât de dependentă de sistemul social și cel politic. Uram realitatea prăfuită a anilor ’90, corupția generalizată și conducerea de la vremea aceea – politicienii făceau jocurile într-o țară în care, dacă voiai să practici, trebuia să fii bine înfipt și bine conectat. Îmi era absolut străin modul de viață al arhitectului proaspăt ieșit din comunism, cu producția lui precară, copiată înabil din cele câteva reviste pe care probabil le primise între timp de la un prieten mai umblat prin Occident. Nu aveam cum să fac parte dintr-un asemenea stabiliment și mi-am spus că, dacă maturizarea înseamnă să trăiești pe propriile picioare dintr-o muncă în asemenea condiții, atunci prefer să mai aștept și chiar să ratez. Mă vedeam muncind pe un șantier, săpând gropi și turnând beton din nou, cum făcusem atâtea veri în timpul liceului. Visele mele de viitor expat trebuiau să mai aștepte însă, și gândul ăsta nu-mi dădea pace. Ecuația ieșirii din sistem era de nerezolvat.
Nebunia a venit peste mine atunci, în ultimele zile ale lui mai 2002, când îmi frângeam încă mâinile în fața dezastrului pe care mi-l produsesem singur. Am stat să rememorez cei 6 ani în care dispărusem într-un nor cvasi-mistic, făcusem pactul cu Diavolul asemenea unui Faust al digitalului, obținusem știința dar acum plăteam un preț de neimaginat: cum aveam să continui, ce urma să fac din mine însumi, din ce urma să îmi câștig existența, atâta timp cât nu știam să produc decât o muzică atât de personală încât nimeni nu mi-ar fi cerut-o niciodată, nicăieri?
M-am întors spășit în școală. Instituția pe care o detestasem atâta vreme devenise peste noapte obiectul obsesiilor și dorințelor mele. Dacă, în loc să mizez totul pe muzică, ar fi trebuit să vin acolo, zi de zi, timp de 6 ani, să învăț o meserie care mi se părea acum, ce ironie, mai frumoasă ca niciodată, mai complexă și mai provocatoare decât orice izbutisem până atunci? Dacă visarea în care trăisem în anii aceia nu a fost decât o amăgire a aceluiași Diavol care mă învățase atâtea lucruri inutile, înainte de a-mi da lovitura finală și a mă lăsa pentru totdeauna pe drumuri?
Intrasem într-un delir mistic încă de seara. Facultatea mi s-a revelat dintr-odată ca o Catedrală modernă a unei religii străine, necunoscute. O deitate bizară și stranie veghea de undeva de sus, cu grijă, asupra fiecărui membru; eram damnat însă și expulzat cu furie de aceeași Entitate care cu câțiva ani de zile mă primise înăuntru cu atâta afecțiune și speranță.
Dumnezeu mi-a vorbit pentru prima dată în dimineața aceea de mai, sau mai degrabă a tunat împotriva mea injurii de nereprodus. Nu m-am îndoit că era Dumnezeu — nimeni altul n-ar fi putut avea acces în cele mai intime colțuri ale minții mele așa cum o făcea Forța asta de neoprit. Creierul îmi funcționa într-un circuit încins la maximum, paranoia se instala insidios, rapid și sigur. Am rătăcit ore întregi pe străzi, începeam să-L ascult, eram deja orb la ce se întâmpla în afară, pășeam mecanic aiurea prin Cișmigiu și ascultam pe dinăuntru discursul unei Divinități punitive și furibunde care îmi dădea de înțeles că întinsesem coarda mult prea mult și era timpul să plătesc…
Ce făcusem oare ca să îmi atrag o asemenea furie devastatoare? M-am gândit că ajunsesem să descopăr taine neștiute, că în joaca mea intrasem cu gândurile în zone nepatrunse de alte minți omenești, că ciudata alchimie la care mă pretasem era de fapt o știință ocultă și că mă aflam deja pe teritorii interzise… Am început însă în câteva ceasuri să nasc primele idei obsesive, era acolo, de exemplu, metafora oglinzii în care, pasămite, Dumnezeu nu mă invitase vreodată să privesc. Ce era acea Oglindă în care îmi vedeam pentru prima dată reflexia, nu aveam cum să știu. M-am gândit că Lumea devenise pentru prima dată o oglindă concavă, și că aveam, iată, șansa de a mă reflecta cu adevărat într-o suprafață atotcuprinzătoare. Și așa am început să văd afișele.
Sub fiecare afiș de pe străzi zăcea un mesaj ascuns, venit dintr-o lume paralelă, un viitor îngrozitor era prescris în spatele reclamelor. Cuvintele îmi jucau înaintea ochilor, conexiuni miraculoase se stabileau ad-hoc între paragrafe, am scos atunci un marker din buzunar și am început să schițez avid pe pereții coloanelor de la Romană conexiuni de neînțeles pentru ceilalți. Lumea se uita la mine ca la un adevărat nebun, dar încercam să le dau de înțeles că jocul îi privea și pe ei: miza era gigantică, o catastrofă de proporții urma să se întâmple, Bucureștiul avea să fie lovit în curând de o ploaie de meteoriți de o apocaliptică dimensiune.
Am fugit la Gară să-mi iau bilet la tren spre casă. Mă îngrozea gândul să mă las prins de un asemenea dezastru, stăteam de minute întregi la coadă, așteptând panicat, când am primit restul de bani de la casieriță: numărați, aceștia reprezentau o sumă care avea și ea o altă însemnătate, o inexactitate perfectă pe care am interpretat-o pe loc ca fiind, din nou, un alt mesaj criptat: 530.000 de lei și 40 de bani. Adică 5 minus 3, plus 4 făceau 6, zerourile erau 4 la număr, 6 era inversul lui 9, 9 venea după 8, 8 era simbolul infinitului adus la verticală: asta îmi prevestea cu siguranță nimic altceva decât moartea! Numerele începeau să se rotească în mintea mea ca și rotițele unui ceasornic, 5-ul devenise piesa centrală, simbolul stelei cu 5 colțuri, al mijlocului, răsturnat pe verticală devenea doi, o secera, rotită cu 90 de grade semăna cu un sinus, în timp ce 1 simboliza finalitatea unui discurs apoteotic pe care Divinitatea mi-l ținuse întreaga dimineață: „Ești în căutarea lui 1!”, mi s-a explicat simplu. Idee care m-a pus pe loc pe o altă traiectorie: cine era 1, the One, Unicul, Unitatea, linia asta verticală și magică prin simplitatea ei extremă, ce semnifica toată șarada asta nouă? M-am întors acasă uitând de bilet și de catastrofa astronomică, m-am așezat pe pat și am început să compilez.
Am rămas acolo, pe pat, nemișcat, timp de 2 zile. Priveam în gol, mângâiat de lumina dimineții, apoi de cea caldă a amiezii și în final mă lăsam transpus de apusul roșu care se instala alene peste mansardele de la Romană. Conștiința mea funcționa deja spre un dezastru absolut, se dezintegra cu fiecare oră în care încerca cu disperare să se agațe de legăturile între sensurile multiple ale fiecărui cuvânt, sparte de data asta într-o mie de înțelesuri alternative, rotindu-se într-o spirală nesfârșită al cărei centru era de fiecare dată 1. Ce lecție de semiotică, m-a vizitat un gând răzleț, simbolurile din spatele tuturor lucrurilor se împrăștiaseră într-o explozie internă de dimensiuni gigantice. M-am gândit că îmi trăiam ultimele zile, că apocalipsa nu putea fi mai bine ilustrată decât de fuga asta de idei în care mă scufundam în fiecare minut ca într-o mlaștină fără fund, urma poate ca mintea să mi se stingă în final cu un declic stupid, asemenea unui bec ars. Ce sfârșit ironic, mi-am spus, lucru demn de cea mai cinică și neiertătoare Divinitate.
Dar delirul a continuat zile, săptămâni, luni, și apoi ani. Nici măcar o dată n-am repetat aceleași idei, obsesiile se schimbau o dată la câteva secunde, apoi minute, apoi ore, apoi zile. Efortul de a trece printr-o asemenea experiență a fost extenuant. Până prin vară am fost incapabil să rostesc măcar un cuvânt, scufundat într-o ciudată stare comatoasă trăită cu ochii deschiși, conștient până la durere fizică. Undeva în străfundurile minții rămăsesem tot Eu, cel vechi, de data asta însă martor extern la cataclismul care nu înceta să-mi măture conștiința ca un taifun.
Din starea aceea de sfârșit de mai m-a scos însă sora-mea, venită în vizită în a 3-a zi. M-a găsit catatonic, murdar și nemâncat, a pus imediat mâna pe telefon și i-a chemat pe ai mei, care s-au pus pe tren îngroziți. Așa am ajuns, după doar câteva zile, pentru prima oară în viață, în fața unui psihiatru.
English version
You’re 24 and you’ve meticulously planned your life—you’re on your way to becoming a music producer or a DJ, or at the very least, a web designer, or worst case, an architect. In the United States, a tanned, fit Californian blonde awaits you, with whom you’ll have two healthy kids who speak a bit of Romanian—with an accent, of course—whom you’ll bring back home every five years to visit their grandparents, who spoil them as if they were God’s finest creations. You’ve bought a bungalow on the beach with your blonde, and you’re living vibrantly, surfing and spending your evenings around bonfires on the Pacific shore.
Or—
You’ve gone to do your master’s degree in Paris and ended up with one of those typical brunette French girls who chain-smoke cigarettes, debate philosophy and leftist ideas, and take to the streets in protest whenever the government raises taxes. You spend your enchanted afternoons at a chic bistro on the Champs-Élysées, and end the night in Saint-Germain at a live jazz concert. Afterparties regularly lead you to Daft Punk, Etienne de Crécy, or Laurent Garnier shows.
Or—
You’ve taken a job as a bartender in Soho, right in the epicenter of London nightlife. You live alone in a small attic overlooking a street full of people from every nation on Earth, party every night, and on weekends hook up with voluptuous, dead-drunk English girls who have no intention of remembering your name the next day. You frequent the same colorful pubs, drink until you black out, and end your mornings at the Millennium Dome at a Sister Bliss set or at some hip club with Gilles Peterson.
…
These scenarios had played out in my mind for six years—the same six years I had painfully stretched out in architecture school. But I had come to loathe this establishment I’d entered so easily, almost involuntarily—a backward institution where professors wore shiny black leather jackets and students sported the same grungy plaid shirts or second-hand velour pants, dragging their T-squares from home to school and back again, while engaging in petty gossip about who’s sleeping with whom and who’s cozying up to City Hall this month.
Hello! I’d been searching from the beginning for a cooler world, and yes—maybe it was a cliché—but that world was the one I saw every day on MTV. That new world was right there, within reach—I only had to embrace it. We had been free for six years already, and no one around me seemed to realize it: we were being invited, directly from behind our screens, into a complicated aesthetic game—yes, perhaps superficial on the surface, but no less intelligent.
I told myself I’d be the first to escape this dull world through a fully committed aesthetic journey. I decided to pour all my energy into becoming a music producer. I’d ditched all those dusty architecture textbooks, and in their place, proudly sitting on my desk for quite some time already, was a Korg workstation—exactly the same as the one Faithless used in their concerts. If I was going to arrive in the future alone, then too bad for those who didn’t join me. I wasn’t willing to compromise.
My journey into electronic music began with a fantastic marijuana trip while listening to a George Michael CD. I’d played “Outside” religiously a hundred times since its release a few weeks prior. The mix of funk, disco, and electro captivated me instantly, after years of joyless jazz-rock and fusion in the high school band I was part of. I was tired of syncopations, unisons, and breaks—I was looking for a way to express myself differently: more directly, more currently, more fresh. The revelation I had listening to that track is indescribable. The weed heightened my senses, allowing me to dissect every element in microscopic detail—I heard the entire piece as a flawless modern symphony. I was determined to produce something similar. It was just a matter of practice and time.
…
There were countless nights I worked until 7 in the morning, obsessed over a cymbal or a bass drum, a rotary effect or a phaser—just like in Stardust’s “Music Sounds Better with You” or St. Germain’s “Sure Thing.” The years flew by, filled with sound experiments and afternoons with Ana—she, sitting at the edge of the bed painting her nails in silence; me, endlessly fiddling with the synth display. Then came the years when creative obsession drove out all human presence. I was living the cliché of the mad artist—isolated and consumed by the need to reach the purest sound, the source, the end of all clichés. My studio had become a kind of alchemical process, where Transmutation no longer mattered—only the search for the Philosopher’s Stone…
I had forgotten everything—school, friends, parties, sunshine, nature, fresh air. My neighbors were going insane listening to me loop the same two seconds of a track I’d been working on for two weeks. If anyone ever cursed my days, it was definitely the neighbor from apartment 9, who, in desperation, used to pull my circuit breakers at least once a day.
I made a lot of noise. And yes, a huge amount of music. I spent nearly all six years in my dingy eighth-floor box in a ten-story building in Militari, with five stairwells and 200 apartments. But I extended my study far beyond what I originally intended.
If in the early years I’d been drawn in by the mirage of an MTV-style lifestyle—dreaming of performing in front of thousands, afterparties, groupies, a mansion in Ibiza, and a residency in Berlin’s underground clubs—over time, I began to understand music not just as a tool but as an end in itself. I used the metaphor of alchemy because that’s what happened to me—I transformed myself in unimaginable ways. I grew, evolved, and became more mature and wise—alone, in front of the keyboard and the computers. And most of all, I was proud of this: I’d reached the finish line without any mentor, without guidance or secondhand opinions—so, without compromise.
After all those years, I understood the entire modern musical spectrum, I understood the structure of a creative work, just as I understood rhythm, timbre, texture, and color. I had long understood architecture through the study of music, and I like to think I’d grasped firsthand why it’s called “solidified music.” Eventually, I also understood that group effort always enriches an artistic product. I was ready to collaborate.
But with whom? I was alone. I’d woken up from my ambitious pursuit of fame in the final month of school. I had exams to pass, a diploma to submit, and graduation work to complete—but my mind was entirely filled with music software, scales, harmonies, chords, rhythms. I had bet everything on music, and now I didn’t know how to take that last step into… well… what we all understood as “maturity.” Would it all end in a miserable failure? Did I have to crawl through the dull maze of life to make it through? Did I have to close an unwritten chapter just to embrace freedom?
I hated architecture for being so dependent on the social and political system. I despised the dusty reality of the 1990s, the widespread corruption, the leadership of that time—politicians were running the show in a country where, if you wanted to practice, you had to be deeply entrenched and well-connected. I couldn’t relate at all to the lifestyle of the fresh-out-of-communism architect, with his poor-quality designs clumsily copied from a few Western magazines brought back by better-traveled friends. I simply couldn’t be part of such an establishment. And I told myself: if maturity means living off your work in those conditions, I’d rather wait—even fail. I imagined myself laboring on a construction site again, digging holes and pouring concrete, just like I’d done during so many summers in high school. My dreams of an expat future would have to wait, and that thought tormented me. The equation for escaping the system seemed unsolvable.
Then madness hit me—in the last days of May 2002—while I was still wringing my hands in despair over the mess I’d created. I sat down to relive the six years I’d spent lost in a quasi-mystical fog. I’d made a pact with the Devil, like a digital-age Faust. I had gained knowledge, but now I was paying an unimaginable price: how was I going to continue? What was I going to make of myself? How would I make a living when the only thing I could produce was music so personal no one would ever ask for it—anywhere?
I returned, humbled, to the school I had despised for so long. Overnight, the institution became the object of my obsession and longing. What if, instead of betting everything on music, I had simply come here day after day for six years to learn a craft—one that now seemed, ironically, more beautiful than ever, more complex, more challenging than anything I had achieved before? What if the dream I had lived in those years was just another deception from the same Devil who had taught me so many useless things before dealing the final blow and leaving me, forever, stranded?
That evening, I slipped into a mystical delirium. The school revealed itself to me as a modern cathedral of a foreign, unknown religion. A strange deity watched over its members from above—but I was damned and furiously expelled by the same Entity that, a few years before, had welcomed me with so much affection and hope.
God spoke to me for the first time that May morning—or rather, He thundered unspeakable curses at me. I didn’t doubt it was God—no one else could’ve accessed the most intimate corners of my mind the way this unstoppable Force did. My brain was on overdrive. Paranoia took hold—subtly, quickly, and thoroughly. I wandered the streets for hours. I began to listen to Him. I was already blind to the outside world, walking mechanically through Cișmigiu park, listening inwardly to a furious and punishing Divine voice, making it clear I had gone too far—it was time to pay…
What had I done to incur such divine wrath? I thought maybe I had uncovered forbidden knowledge—maybe my playful experiments had trespassed into realms no other human mind had reached. Perhaps the strange alchemy I had practiced was in fact an occult science, and I was already on forbidden ground… Within a few hours, I began to develop the first obsessive ideas. There was, for example, the metaphor of the mirror—one I had never been invited to gaze into by God. What was that Mirror, where I was seeing my reflection for the first time? I didn’t know. I imagined the world had become a concave mirror—and now, I had the chance to reflect myself fully within an all-encompassing surface. And then I began to see the signs…
Behind every poster on the streets lay a hidden message from a parallel world—a terrifying future was encoded behind the ads. Words danced before my eyes. Miraculous connections formed between paragraphs. I pulled a marker from my pocket and began sketching frantically on the columns at Piața Romană—connections that made no sense to others. People looked at me like I was truly insane, but I was trying to make them understand the game involved them too: the stakes were enormous—an apocalyptic meteor shower was going to hit Bucharest soon.
I ran to the train station to get a ticket home. The thought of getting caught in such a disaster terrified me. I stood in line, panicking, until the cashier handed me my change: 530,000 lei and 40 bani. I instantly interpreted this as another encrypted message. Five minus three plus four equals six; there were four zeros; six is the inverse of nine; nine comes after eight; eight is the infinity symbol turned vertical—this clearly foretold death! The numbers began spinning in my mind like clockwork gears. The five became the central piece—the five-pointed star, the midpoint. Flipped vertically, it became two—a sickle; rotated 90 degrees, it looked like a sine wave. One symbolized the end of an apotheotic discourse the Divinity had delivered all morning: “You are searching for the One!” I was told—and this new idea instantly placed me on a new trajectory: who was the One, the unique, the unity, this magical vertical line in all its extreme simplicity? What did this whole new riddle mean? I forgot about the ticket and the astronomical disaster, returned home, lay down, and began compiling.
I stayed there, on the bed, unmoving, for five days. I stared into space, bathed in morning light, then the warm afternoon glow, then the red sunset washing over the rooftops around Piața Romană. My consciousness was spiraling toward total collapse. It was disintegrating by the hour, desperately clinging to the multiple meanings of every word—now splintered into a thousand alternative interpretations—swirling in an endless spiral that always centered on the One. What a lesson in semiotics, I thought. The symbols behind everything had exploded in a gigantic internal blast. I believed I was living my final days. The apocalypse couldn’t have been better illustrated than this storm of thoughts into which I was sinking deeper each minute—as if in a bottomless swamp. My mind would probably just short-circuit in the end, like a blown-out lightbulb. What an ironic ending, I thought—worthy of the most cynical and merciless Divinity.
But the delirium continued for days, weeks, months—and then years. I never once repeated the same ideas. The obsessions changed every few seconds, then every few minutes, hours, days. The effort to endure such an experience was exhausting. Until summer, I was incapable of uttering a single word—submerged in a strange, open-eyed coma, painfully aware of everything. Somewhere deep in my mind, I was still Me—the old Me—now an outside witness to the cataclysm sweeping away my consciousness like a typhoon.
I was pulled out of that end-of-May state by my sister, who came to visit on the fifth day. She found me catatonic, dirty, and starving. She immediately called my parents, who rushed to catch a train in a panic. That’s how, just a few days later, I found myself— for the first time in my life—sitting in front of a psychiatrist.
( text scris in 2018, sub o anumita forma de “licenta poetica” 😉
PAUL SELING 
Leave a comment