PAUL SELING

Versiunea în limba română

Final de iunie, 1997

Suntem singuri în camera de cămin, R. și cu mine. Lumea plecase în valuri-valuri către case, noi rămăseserăm în urmă pentru că aveam de dat o ultimă restanță și am reușit să o luăm cu nota de trecere, așa că ne-am tratat în după-amiaza aceea toridă cu o sticlă de vin.

Am scos saxofonul din cutie și m-am tânguit nițel în camera goală, iar refrenul lui Kenny G a răsunat dogit și fals în reverbul spart al holurilor de la etajul 3.

Și așa ne-a venit ideea: „Hai să mergem să cântăm pe stradă, la mare!”

R. cânta și el binișor la bas, avea instrumentul la el, dar ne mai trebuia o stație de amplificare. Ne-am ridicat pe fugă din paturi și ne-am repezit în tramvai, ajungând cu sufletul la gură la Muzica cu 5 minute înainte de închidere.

R. și-a dat acolo toți banii strânși pentru vacanța de vară – o brumă de bani erau ăia, pentru că R. o ducea extrem de prost cu finanțele. Dar a ales o cutie sexy, ușoară, pe care a îndesat-o în rucsac în timp ce plănuiam următorul pas.

R. era un om cu o inteligență fenomenală, dublată de o cultură extrem de vastă, sau cel puțin mie așa-mi lăsa impresia, pentru că aproape zilnic încerca să deschidă subiecte de discuție care conțineau cuvinte precum „Foucault”, „deconstructivism” sau „Baudrillard”. Sincer să fiu, nu prea știam ce-s alea și nici nu mă prea interesa. Eram extrem de ocupat la vremea aceea să găsesc un gel de păr care să nu aibă aspect umed, sau să mă bronzez uniform, sau să prind la timp pirații cu CD-uri contrafăcute din fața de la Cinema Patria.

Ce mi-a rămas în minte extrem de bine întipărit a fost hobby-ul bizar și amuzant a lui R. Lui R. îi plăcea enorm să inventeze, să șlefuiască și să perfecționeze cuvinte.

Erau cuvinte fără sens, forme goale care apăreau din imaginația lui doar pentru a atârna în cel mai inutil mod în conversațiile dintre noi, paradoxuri absurde de care m-am îndrăgostit pe loc atunci când și-au făcut apariția sonore în lume.

Mi-au plăcut mult cuvinte ca „o mupie” (substantiv) sau „halebru” (adjectiv). Din păcate, memoria mea se resimte în ultima vreme, de altele nu mai știu, dar știu că R. colecționase deja mai mult de o duzină de asemenea aberații la care lucra necontenit și pe care le întorcea seara, înainte de culcare, pe toate fețele, pentru a mai modifica o vocală sau a mai acuza un accent.

A doua zi dimineața ne-am urcat în tren. Am mers așa până la Neptun, pentru că auziserăm că acolo se cazează cei mai înstăriți dintre turiști. Am reușit să conectăm cablul stației la un magazin din stradă și am început să cântăm.

Am câștigat în ziua aceea atât de mulți bani încât ne-a trebuit o pungă măricică să-i îndesăm, și tot dădeau pe dinafară. Trecătorii erau extrem de fascinați de combinația noastră de instrumente așa că aruncau în noi cu sume fabuloase. Spre seară ne-am gândit că ne permitem să ne cazăm la cel mai luxos hotel din stațiune, dar ne-am mulțumit să mâncăm o pizza și să căutăm adăpost pe plajă, sub bârciile salvamarilor.

Am înnoptat fiecare sub câte o barcă, deși tremuram de frig și conversând de la distanță despre Pascal Bruckner, autor de care eram oarecum interesat la vremea aceea și despre care voiam musai să aflu mai multe. Țineam în mână „Copilul Divin” și după ce R. a adormit am continuat să citesc, mutându-mă sub un felinar de pe faleză.

N-am putut, bineînțeles, să nu mă identific cu băiatul nenăscut, la fel cum am asociat-o pe sora mea cu imaginea gemenei. Mulți ani am fost obsedat de poveste și am încercat să o întorc pe toate fețele, vrând să-i inventariez întreaga pleiadă de simboluri. Când timpul psihozei mele de 15 ani am revenit deseori la roman ca la un „blueprint” metaforic a ceea ce mi se întâmplase, combinând și recombinând fațetele lucrării în încercarea de a o suprapune peste narațiunea vieții mele complet scoase din tipare.

Dimineața am fost treziți de un grup de tineri care, am aflat apoi, ne căutaseră prin toată stațiunea. Ne ascultaseră cu o zi înainte pe stradă, și aflaseră dis de dimineață că rromii care cântau în celălalt capăt al Neptunului se porneau spre noi să ne ia la bătaie. „Chestiune de teritorii”, am înțeles noi pe loc.

Ne-am făcut pe fugă bagajele și am întins-o la gară. După prânz eram înapoi în București. Am simțit amărăciunea lui R. la gândul că îl aștepta o vară anostă, petrecută de unul singur în casa părinților. După ce cumpărase amplificatorul rămăsese complet lefter. „Aia erau banii de o săptămână la Costinești”, a mai adăugat el mâhnit. „Dar nu mai contează acum”, a oftat R., în timp ce ne puneam rucsacii în spate și o porneam încet către tramvai.

De R. n-am mai auzit nimic de mai bine de 20 de ani. După absolvire drumurile noastre s-au separat complet. Mă gândesc cu afecțiune la el și la anii noștri petrecuți prin căminele din Tei. Mai sper încă să-l întâlnesc din nou cândva.

_______________________________________________________________________________

English version

Late June, 1997

We are alone in the dorm room, R. and me. People had left in waves toward their homes; we had stayed behind because we had one last exam to pass, which we managed to do, so we treated ourselves that hot afternoon with a bottle of wine.

I took the saxophone out of its case and lamented a little in the empty room, and Kenny G’s chorus echoed muffled and off-key in the broken reverb of the hallways on the third floor.

And that’s how we got the idea: “Let’s go play music on the street, at the seaside!”

R. was also quite good at playing bass; he had his instrument with him, but we still needed an amplifier. We jumped out of bed quickly and rushed to the tram, arriving breathless at Muzica 5 minutes before closing time.

R. gave there all the money he had saved for the summer vacation—a meager amount, because R. was very bad with money. But he chose a sexy, light box, which he stuffed into his backpack while we planned the next step.

R. was a man with phenomenal intelligence, combined with an extremely vast culture—or at least that was the impression he gave me—because almost daily he tried to start discussions with words like “Foucault,” “deconstructivism,” or “Baudrillard.” To be honest, I didn’t really know what those were, nor did I care much. At that time, I was extremely busy trying to find a hair gel that didn’t make my hair look wet, or trying to get an even tan, or catching the counterfeit CD pirates outside Cinema Patria on time.

What stayed deeply imprinted in my mind was R.’s bizarre and amusing hobby. R. loved inventing, polishing, and perfecting words.

They were nonsense words, empty forms that appeared from his imagination just to hang in the most useless way in our conversations, absurd paradoxes that I instantly fell in love with when they first appeared aloud in the world.

I especially liked words like “o mupie” (noun) or “halebru” (adjective). Unfortunately, my memory has been failing lately; I don’t remember others, but I know R. had already collected more than a dozen such oddities he worked on relentlessly, twisting them every night before going to bed, changing vowels or adding accents.

The next morning we got on a train. We went all the way to Neptun because we had heard that the wealthiest tourists stayed there. We managed to connect the amplifier cable to a shop on the street and started playing.

We earned so much money that day that we needed a big bag to stuff it in, and it still spilled out. Passersby were fascinated by our instrument combination, so they threw fabulous sums at us. By evening, we thought we could afford to stay at the most luxurious hotel in the resort, but we settled for eating pizza and seeking shelter on the beach under the lifeguard boats.

We each spent the night under a boat, freezing cold and talking at a distance about Pascal Bruckner, an author I was somewhat interested in at the time and wanted to learn more about. I held “The Divine Child” in my hand, and after R. fell asleep, I kept reading, moving under a streetlamp on the promenade.

Of course, I couldn’t help but identify with the unborn boy, just as I associated my sister with the image of the twin. For many years I was obsessed with the story and tried to turn it inside out, wanting to inventory its entire array of symbols. During my 15-year psychosis, I often returned to the novel as a metaphorical blueprint of what had happened to me, combining and recombining facets of the work trying to overlay it on the narrative of my life completely out of the ordinary.

The next morning we were woken by a group of young people who, I later found out, had been searching for us throughout the resort. They had listened to us the day before on the street and learned early in the morning that the Roma musicians playing on the other end of Neptun were coming to beat us up. “Territory issues,” we understood immediately.

We quickly packed and headed to the station. After lunch, we were back in Bucharest. I felt R.’s bitterness thinking about how he was expecting a dull summer, spent alone at his parents’ house. After buying the amplifier, he was left completely broke. “That was the money for a week at Costinești,” he added sadly. “But it doesn’t matter now,” R. sighed as we put on our backpacks and slowly headed to the tram.

I haven’t heard anything from R. for more than 20 years. After graduation, our paths completely diverged. I think of him affectionately and the years we spent in the dorms in Tei. I still hope to meet him again someday.