PAUL SELING

Versiunea în limba română

La 4 ani visam să devin pompier. Mașinuța roșie pe care o primisem cadou de la Moș Crăciun povestea de la sine cât de fascinantă putea să fie meseria asta. Urcatul pe scară extensibilă mi se părea absolut fabulos. Să-ți petreci zilele cățărat la înălțime, stingând focuri și terminându-le ca un erou, celebru, la știri — asta da viață!

Racheta spațială cu luminiță roșie în bot m-a convertit însă rapid la aeronautică. Minunat, să porți cască și să zbori până pe Lună, Luna pe care mi-o arăta mama în aproape fiecare seară, despre care îmi povestea că e goală, stearpă și plină de praf. N-o credeam, bineînțeles. Luna nu putea fi mai mare decât o monedă, era evident. Și-apoi, cine ar fi dat cu aspiratorul atâta la fiecare sfârșit de săptămână?

Mai târziu am înțeles că nu era loc pentru atâția astronauți. Jumătate din băieții care îmi erau prieteni voiau să zboare prin ceruri. De unde atâtea avioane? Doar doi, mai de Doamne-ajută, planuiau să se facă fie casier, fie spectator. Bine orientați pentru vremurile alea, nu glumă.

Nu știu exact însă când m-am hotărât să devin muzician. Dar țin minte că nu a fost defel ideea mea. Prietenii imaginari care mă vizitau de ceva vreme hotărâseră asta pentru mine.

Eram bântuit de mic de niște stări ciudate, un soi de evadări periodice din lumea obișnuită, evadări în care simțeam că mă detașez de corp și că mă înalț undeva deasupra capetelor tuturor. Era un loc de întâlnire cu grupul de entități care mă luau de fiecare dată într-o călătorie bizară în lumea de sus. Pluteam câte o oră bună la înălțime, iar călătoriile astea erau însoțite de anticiparea secretă a unor experiențe fabuloase. Simțeam că un viitor special era pe undeva pe-aproape, gata să mi se întâmple.

După o vreme, prezențele eterice au început să-mi vorbească. Unul dintre primele lucruri pe care mi le-au dezvăluit a fost câte ceva despre structura unei piese muzicale. Vocile mi-au arătat cu răbdare, în câteva întâlniri, cum muzica e făcută din straturi paralele, clădite una peste alta. Am învățat să disting instrumentele, să le separ și să le desenez apoi pe hârtie. Cu câteva luni înainte să împlinesc 7 ani, le-am spus părinților că vreau să devin compozitor. Stevie Wonder și Lionel Richie mă așteptau cu siguranță la o întâlnire, în viitorul apropiat. Lălăiam toată ziua piesa lui Stevie, “I Just Called to Say I Love You”, și mă îndrăgostisem de “Hello” al lui Lionel. La urma urmei, cât de greu era să scrii tu însuți niște muzică? Aflasem secretul, cunoșteam tehnica, înțelegeam conceptul, așa că m-am hotărât să ajung, la rându-mi, cât de repede, la urechile tuturor. Tot ce trebuia să fac era să cresc nițel. N-aș fi știut prea bine despre ce să cânt celorlalți, și bănuiam că e nevoie să ai măcar o iubită. Dacă nu, măcar vreo dezamăgire în dragoste — o chestie mai de Doamne-ajută.

Odată intrat în școala de muzică, am devenit în scurt timp o mică vedetă. Învățam repede și instrumentul devenise unealta cu care smulgeam admirație adulților, afecțiune profesorilor și, bineînțeles, mândrie infinită lui tata. Doar mama nu vedea cu ochi buni toată tărășenia asta: cele 5-6 ore de studiu de după-masă, toceala minuțioasă a partiturilor, vecinii exasperați de atâta repetiție, bătând în țeavă în fiecare seară, coborând apoi invariabil la scandal. Dar a tăcut, dominată de entuziasmul lui, care descoperise pe nepregătite că creștea un copil special. Am dus-o așa câțiva ani buni. Continuam să mă hrănesc din mica faimă, deși îmi doream îngrozitor de mult, în secret, să pot ieși seara la fotbal cu cei din curte. Să mă plimb cu orele pe câmp, să înalț zmee, să fabric pocnitori sau să disec măcar niște broaște. Dar nu, nu era loc de chestii superficiale. Dacă planuiam să devin cel mai celebru pianist din școală, din oraș, din țară, din lume, atunci trebuia să mai sufăr o vreme.

Fulminanta mea carieră s-a terminat însă repede. Eram într-a treia, urma să interpretez în audiția de final de an o piesă lejeră, pe care o stăpâneam bine și cu care voiam să-mi uimesc încă o dată familia, venită parcă în număr mai mare ca niciodată să mă asculte. Bunici, mătuși, unchi sau veri — tribul nostru ocupa un întreg rând din sala de spectacole.

Dar îngrozitorul coșmar al oricărui performer a devenit în ziua aceea cruntă realitate. M-am așezat în fața pianului, în aplauzele furtunoase ale întregii săli, și mi-am pregătit numărul. Tușete și voci dresate, murmure și șoapte, tăcerea apăsătoare de după. Respiră adânc, Paul, e timpul să începi. 5, 4, 3… Degetele încep să mi se miște abil peste claviatură. Clapele negre mă ascultă ca niciodată, partitura mi se desfășoară în minte rând după rând. Intru în acea transă specifică în care nu știu prea bine cine e cel care cântă, o desprindere, o detașare ciudată față de mine însumi, băiatul de 9 ani care abia atinge podeaua cu picioarele.

Când cânți în fața sălii ticsite devii întotdeauna altcineva, o mașină care îți ține locul obedient și tăcut pentru cele 3-4 minute în care regurgitezi cu religiozitate o grămăjoară de note muzicale, luni de studiu, indicațiile profesorilor, nerăbdarea părinților — probabil îți amintești unde ai primit o palmă peste mâini, unde s-a strigat la tine sau unde ai fost de-a dreptul înjurat.

E ziua dreptății, îți spui cu satisfacție în barbă, azi e ziua în care întorci totul în favoarea ta, ziua în care toate eforturile, toate privațiunile, toate după-amiezile petrecute închis între patru pereți se transformă în felul acela magic și unic în faimă, în flori, în premii, în coroniță de final de an. În admirația fetei de care îți place sau, cât de frumos, cel mai frumos, în laudele acre și complezente ale concurenței…

Răresc tempoul și mă înclin cu sentiment peste claviatură. Îmi aduc aminte unde profa m-a sfătuit să „trăiesc” nițel muzica — e nevoie să dai impresia că știi despre ce naiba se vorbește în piesa asta. O fi tot despre dragoste, mă gândesc în timp ce ating cu grație un diez. Ce penibil, îmi spun, cânt chestia asta care nu-mi spune niciodată nimic. Dragoste trebuie să fie — la urma urmei toate sunt despre dragoste, nu? Für Elise. Balada pentru Adeline, de exemplu. Mă gândesc iar că asta nu e o treabă de copil, să cânți despre cum s-o fi plimbând compozitorul pe străzi, așteptându-și iubita la colțul casei. Iubita, auzi tu… Aia sigur îl joacă pe degete ca pe un fraier, doar nu degeaba a stat de unul singur în casă să-i scrie ditamai lucrarea. Știu eu cum e cu amărâții ăștia de muzicieni — când dau nițel de greu aleargă imediat la un pian în loc să pună mâna să mai încerce o dată…

Am ajuns la partea cu staccato-ul. Trebuie să fiu atent să țin tempoul în timp ce lovesc cu vârfurile degetelor două clape alăturate. Să nu cumva să mi le încurc între ele, îmi notez rapid în minte. Calculez unghiul sub care trebuie să ating claviatura, notele sună scurt și percutant, parcă aș bate toaca la biserică, îmi trece prin cap. Uf, gata, am trecut de partea mai grea, merg mai departe ușurat, încă o serie de aplecări emoționante peste pian, „trăim” muzica și aici, sigur voi da bine în final la categoria impresie artistică. Îmi imaginez deja aplauzele interminabile ale sălii care mă urmărește cu încântare. Hai, Paule, cântă, cântă, nu mai e mult…

Cine-o fi fost și Czerny ăsta? Un rusnac, pariez. Partiturile erau parcă scrise în rusă, mă concentrez să îmi dau seama dacă și Czerny face parte dintre comuniștii pe care tata îi urăște în asemenea hal. „Czerny” sună ca și cuvântul „cernut”. Cenușă. Czerny e reprezentat în capul meu în nuanțe de gri, îmi aduc aminte că ieri iar a ieșit pe străzi gazul gri de la combinatul minier. Exact așa îmi sună în cap muzica tipului ăsta — gri ca viața pe care o trăim, gri ca și nația aia a lor care ne-a adus comunismul, care ne-a înconjurat tot de blocuri gri, de oameni gri, de aer gri… până și dragostea despre care scrie aici pare să fie tot gri.

La urma urmei, îmi spun, poate asta e adevărul. Poate totuși cânt despre adevăr. Poate că o fi și dragostea gri, altfel nu se explică de ce în tot contextul de un gri absolut trebuie să cânt pentru 200 de oameni gri, cu sentiment și înțelegere, o melodie scrisă cine știe când, într-o vreme în care lucrurile existau cu siguranță și în culori…

M-am oprit de câteva secunde bune. Mașina care mă stăpânise de atâtea ori înainte, care mă ducea de fiecare dată de la început la sfârșitul fiecărei lucrări cu ambiție și matematică precizie — ființa aceea superioară care cânta în locul meu anticipând cu poftă uralele publicului și felicitările profesorilor — ei bine, mașina aia se evaporase acum fără urmă.

Bestia neagră și lucioasă care trebuia îmblânzită, monstrul pe care îl înfruntai cu fiecare ocazie și pe care îl puneai la pământ după 3 minute de luptă crâncenă — pianul, marele-pian-cu-coadă — câștigase. Uitasem notele.

Am privit cu stupoare publicul. Primul rând mă fixa înmărmurit, familia începuse să se foiască undeva în spate. Tușete și murmure. Situația începe să devină jenantă, mi-am spus. Am s-o iau de la capăt, asta am să fac.

Mașina de memorat muzică refuza însă să-și facă din nou apariția. Liniile de cod se decriptează doar până la locul erorii și a doua oară. Și a treia. O iau din nou de la capăt. Ei dracie, îmi spun, asta e ceva nemaivăzut. Broboane de transpirație rece îmi coboară pe șira spinării, sala mă privește mută. Sunt alb de groază. Îmi frământ mâinile în liniștea mormântală care ne conține acum pe toți și știu că va trebui să iau o decizie.

Va trebui să mă ridic și să plec. Să plec în tăcere penibilă, fără aplauze, fără plecăciuni, fără un cuvânt. Am pierdut totul. Mi-a luat exact 2 minute să devin un ratat. Urmează fracțiuni de secundă în care mă gândesc cum voi face față zvonurilor, bârfelor și ironiei, dezamăgirii profei, rușinii familiei, condescendenței competitorilor. Pentru că da, competiția e întotdeauna acolo, suflându-ți în ceafă la fiecare notă greșită, la fiecare pierdere de tempo, la fiecare apăsare prea lungă de pedală.

Tata m-a cules din culise amărât, cu un zâmbet trist. Era surprins, încurcat, dezamăgit. „Nu-i nimic”, mi-a spus el, „mergem la o înghețată.” Eterna înghețată cu care tata încerca să ne consoleze — cofetăria era locul în care ne scotea în acele rare ocazii în care nu mai știa ce să ne spună. Lacrimile mele sărate se preling peste cornet, plâng în continuu cu ciudă și frustrare de mai bine de o oră. Știu că viața mea de copil-minune s-a terminat. O asemenea întâmplare nu se uită niciodată.

Probabil că cititorul simte aici nevoia unui sfârșit convenabil pentru o povestioară nițel tristă. Dar, după cum aveam să învăț încă de la vârsta aceea, sfârșitul ăsta nu vine întotdeauna. Ba aș îndrăzni să spun că, în ce mă privește, n-a venit niciodată.

Am trecut cu greu peste memoria eșecului din după-amiaza aceea. Dacă există poate o morală a întâmplării, ea e legată de faptul că a trebuit să învăț încă de devreme că în mine zăcea o ființă străină. Una care ura abuzul, toceala, conveniențele și, mai mult ca sigur, detesta dopingul muzical cu care fusesem domesticit în cei 3 ani de studiu.

Atâta muncă se dusese pe apa sâmbetei într-o clipită. Mă bazasem de fiecare dată pe transă, cântam ca un automaton, lăsându-mi creierul obedient să interpreteze tot ce învățase în luni și luni de repetiție. Și într-o zi, bestia s-a trezit din adâncuri și a spus: „Ajunge!”

M-am temut în toți anii de după să mai evoluez pe o scenă. Până astăzi refuz să vorbesc unui public sau să apar în fața unei mulțimi. Luminile rampei mi-au devenit cel mai cumplit coșmar. Mă bucur totuși pentru cei care pot s-o facă, și știu cât de greu poate să le fie.

Cât despre mine, băiatul de 9 ani care cunoscuse câțiva ani de grație, mi-am promis că nu voi mai trece printr-o asemenea experiență. Am renunțat la pian, mi-am aruncat partiturile într-un cufăr și am hotărât să ies în sfârșit la joacă. Trebuiau să fie și alte moduri de a deveni celebru, și planuiam să le descopăr cât de repede.

Și aveam, ca de obicei, întreaga susținere a prietenilor mei imaginari.

English version

At age four, I dreamed of becoming a firefighter. The little red toy car I had received as a Christmas gift spoke for itself about how fascinating that job could be. Climbing the extendable ladder seemed absolutely fabulous to me. Spending your days up high, putting out fires, and finishing the job like a hero, famous on the news — now that was a life. However, the spaceship with the little red light on its nose quickly converted me to aeronautics. Wonderful — to wear a helmet and fly all the way to the Moon, the Moon my mother showed me almost every night, telling me it was empty, barren, and full of dust. Of course, I didn’t believe her. The Moon couldn’t be bigger than a coin, it was obvious. Besides, who would vacuum it every weekend?

Later, I understood there wasn’t room for so many astronauts. Half of the boys who were my friends wanted to fly through the skies. Where would so many planes come from? Only two, thankfully, planned to become either cashiers or spectators. Well oriented for those times, no joke.

I don’t know exactly when I decided to become a musician. But I remember it definitely wasn’t my idea. The imaginary friends who had been visiting me for a while had decided that for me.

Since I was little, I was haunted by strange states, a sort of periodic escapes from the ordinary world, escapes in which I felt detached from my body and rising somewhere above everyone’s heads. It was a meeting place with a group of entities who each time took me on a bizarre journey to the world above. I would float for a good hour high up, and these journeys were accompanied by the secret anticipation of fabulous experiences. I felt a special future was somewhere near, ready to happen to me.

After a while, the ethereal presences began to speak to me. One of the first things they revealed was something about the structure of a musical piece. The voices patiently showed me, over several meetings, how music is made of parallel layers, built one on top of another. I learned to distinguish the instruments, to separate them, and then to draw them on paper. A few months before I turned seven, I told my parents I wanted to become a composer. Stevie Wonder and Lionel Richie were surely waiting for a meeting with me in the near future. I was humming Stevie’s song “I Just Called to Say I Love You” all day, and I had fallen in love with Lionel’s “Hello.” After all, how hard could it be to write your own music? I had discovered the secret, knew the technique, understood the concept, so I decided to quickly reach everyone’s ears in turn. All I had to do was grow a bit. I wouldn’t really know what to sing to others, and I suspected you needed at least a girlfriend. If not at least a disappointment in love, something that really hits hard.

Once I entered music school, I quickly became a little star. I learned fast, and the instrument had become the tool with which I won adults’ admiration, teachers’ affection, and, of course, my father’s infinite pride. Only my mother didn’t look kindly on this whole ordeal — the five or six hours of afternoon study, the meticulous grinding of sheet music, the neighbors exasperated by so much practice, banging on the pipes every evening, then invariably coming down to complain. But she stayed silent, dominated by his enthusiasm, who had suddenly discovered that a special child was growing. We carried on like this for several good years. I kept feeding off my little fame, though I secretly longed terribly much to go out in the evenings to play football with the kids from the yard. To walk for hours in the field, to fly kites, to make firecrackers, or at least to dissect some frogs. But no, there was no room for superficial things. If I planned to become the most famous pianist in the school, the city, the country, the world, then I had to suffer a while longer.

However, my dazzling career ended quickly. I was in third grade, about to perform at the year-end audition a light piece, one I had mastered well and with which I wanted to impress my family once again — which had come, seemingly in greater numbers than ever, to listen to me. Grandparents, aunts, uncles, or cousins — our tribe occupied an entire row in the auditorium.

But the terrible nightmare of any performer became cruel reality that day. I sat down in front of the piano amid the thunderous applause of the whole hall and prepared my piece. Coughs and clearing throats, murmurs and whispers, the heavy silence that followed. Breathe deeply, Paul, it’s time to start. 5, 4, 3… My fingers begin to move skillfully over the keyboard. The black keys obeyed me like never before, the score unfolded in my mind, line by line. I entered that specific trance where I hardly knew who was singing, a detachment, a strange separation from myself, the nine-year-old boy whose feet barely touched the floor. When you play in front of a packed hall, you always become someone else — a machine that takes your place obediently and silently for the 3–4 minutes in which you religiously regurgitate a pile of musical notes, months of study, teachers’ instructions, parents’ impatience. You probably remember where you were slapped on the hands, where you were yelled at, or where you were outright insulted. It’s the day of justice, you say to yourself with satisfaction under your breath; today is the day when you turn everything in your favor, the day when all efforts, all privations, all those afternoons spent locked between four walls transform magically and uniquely into fame, flowers, prizes, the year-end wreath. Into the admiration of the girl you like or, how beautiful, the most beautiful, into the sour and complaisant praises of the competitors…

I slow the tempo and bow with feeling over the keyboard. I remember where the teacher advised me to “live the music a little,” you need to give the impression that you know what the hell the piece is about. It’s probably about love again, I think as I gracefully touch a sharp. How pathetic, I tell myself, singing this thing that never means anything to me. It has to be about love — after all, they’re all about love, aren’t they? Für Elise. Ballade pour Adeline, for example. I think again that this is not a kid’s business — singing about how the composer might have wandered the streets, waiting for his lover at the corner of the house. Lover, you hear me. She surely plays him like a fool, no wonder he stayed home alone writing that massive piece. I know how it goes with these poor musicians — when things get a bit hard, they immediately run to a piano instead of trying again…

…

I reached the staccato part. I have to be careful to keep the tempo while striking two adjacent keys with the fingertips. I mustn’t mix them up, I quickly note in my mind. I calculate the angle at which to hit the keyboard, the notes sound short and percussive, as if I were beating the church bell, I think. Phew, done, I passed the hardest part, I move on relieved, another series of emotional bends over the piano, we live the music here too, I’m sure I’ll do well in the final at the artistic impression category. I already imagine the endless applause of the hall that follows me with delight. Come on, Paul, sing, sing, not much longer…

…

Who was this Czerny anyway? A Russkie, I bet. The scores seemed written in Russian; I concentrate to figure out if Czerny was among the communists that my father hates so much. Czerny sounds like the word “cernut” (meaning “sifted” or “ash”). Ashes. Czerny is represented in my mind in shades of gray. I remember yesterday the gray gas again came out on the streets from the mining plant. Exactly like that sounds the music of this guy in my head — gray like the life we live, gray like that nation of theirs that brought us communism, that surrounded us with gray blocks, gray people, gray air, even the love described here seems gray. In the end, I tell myself, maybe this is the truth. Maybe I am singing about the truth. Maybe there is gray love too, otherwise, how else to explain why, in this absolutely gray context, I have to sing for 200 gray people, with feeling and understanding, a song written who knows when, at a time when things certainly existed in color…

…

I stopped for a few good seconds. The machine that had controlled me so many times before, that always took me from the start to the end of each piece with ambition and mathematical precision, that superior being who sang in my place anticipating the audience’s cheers and the teachers’ congratulations — well, that machine had evaporated without a trace now. The shiny black beast that had to be tamed, the monster I faced every time and put down after three minutes of fierce fighting, the grand piano with a tail, had won. I forgot the notes. I stared in disbelief at the audience. The first row stared back at me frozen; the family began to fidget somewhere in the back. Coughs and murmurs, the situation was becoming embarrassing, I told myself. I will start over, that’s what I’ll do.

But the music memorizing machine refused to appear again. The code lines decrypt only up to the error location, the second time. And the third. I take it again from the start. Damn, I tell myself, this is unprecedented. Drops of cold sweat run down my spine; the hall watches me in silence. I am pale with terror. I wring my hands in the grave silence that now contains us all, and I know I have to make a decision. I have to get up and leave. To leave in embarrassing silence, without applause, without bows, without a word. I have lost everything. It took me exactly two minutes to become a failure. Fractions of seconds follow when I wonder how I will face the rumors, gossip, and irony, the teacher’s disappointment, the family’s shame, the competitors’ condescension. Because yes, competition is always there, breathing down your neck at every wrong note, every lost tempo, every too long pedal press.

…

My father picked me up backstage, miserable, with a sad smile. He was surprised, embarrassed, disappointed. “It’s okay,” he said, “let’s go for ice cream.” The eternal ice cream with which my father tried to console us; the pastry shop was the place he took us on those rare occasions when he no longer knew what to say. My salty tears ran down the cone; I cried continuously with resentment and frustration for more than an hour. I knew my life as a wonder child was over — such an event is never forgotten.

Probably the reader feels here the need for a convenient ending to a somewhat sad little story. But, as I was to learn from that age, that ending does not always come. In fact, I would dare say that, as far as I’m concerned, it never came. I struggled to get over the memory of failure from that afternoon. If there is perhaps a moral to the story, it is related to the fact that I had to learn early on that a strange being lay inside me — one that hated abuse, grinding, convenience, and most certainly detested the musical doping with which I had been domesticated in those three years of study. All that work went down the drain in an instant. Every time I relied on the trance, I sang like an automaton, letting my obedient brain interpret everything it had learned in months and months of practice. And one day the beast woke from the depths and said “Enough!”

I feared in all the years since to perform on stage again. To this day, I refuse to speak to an audience or appear before a crowd. The spotlight has become my worst nightmare. Still, I rejoice for those who can do it, and I know how hard it can be for them. As for me, the nine-year-old boy who had known a few years of grace, I promised myself I would never go through such an experience again. I gave up the piano, threw my scores into a chest, and decided to finally go out to play. There had to be other ways to become famous, and I planned to discover them as soon as possible. And as usual, I had the full support of my imaginary friends.

( scris in 2018, cu o anumita forma de “licenta poetica” 😉