PAUL SELING

Versiunea în limba română

9 februarie 2024

S. n-a mai dat nici un semn de 3 zile, de când cu însemnarea cu pricina. Ne-am mai văzut alaltăieri seara, când a stat tot timpul cu privirea sub masă, fremătându-și amărâtă mâinile. La final a început să plângă.

Am încercat în zadar să mă explic. Pentru ea pare că nu contează faptul că jurnalul ăsta de care m-am apucat cu nu mai mult de o săptămână în urmă rămâne totuși o formă de muncă creativă – nu îndrăznesc încă să o numesc „literară”. Și traveliul ăsta e dificil și plin de suișuri și coborâșuri.

Și nu, nu mai pot să mă prefac că lucrurile merg tocmai bine între noi, pentru că știm amândoi că nu e așa. Și recunosc, am vrut să scot adevărurile ălea la iveală ca s-o fac să înțeleagă, să vadă mai îndeaproape care sunt de fapt culorile situației în care suntem deja captivi.

Am simțit încă de la început, de acum 4 ani de când ne vedem, că va trebui să mă dedublez, împotriva hotărârii luate cu mult timp în urmă, de a nu o mai face vreodată. În tinerețea mea obișnuiam să port în mod constant o mască de-a lungul relațiilor pe care le aveam, fie pentru că credeam că nu pot fi acceptat așa cum sunt, fie pentru că mi se părea că persoana din fața mea nu era oricum capabilă să mă înțeleagă pe deplin. Dar cu anii masca mea s-a dizolvat, aveam tot mai puțină energie și chef să disimulez și să joc un rol, ba chiar ajunsesem să consider chestia asta ca fiind sub demnitatea unui om echilibrat. Și da, a mai fost vorba și de faptul că am început să mă accept așa cum eram, să integrez părțile de care nu eram mândru și așa să devin tot mai sigur pe mine.

Dar când am întâlnit-o pe S. am început să port din nou masca, însă de data asta am făcut-o din alte motive. Există o diferență de 8 ani între noi și am senzația că și atât e parcă prea mult. Cei 8 ani trăiți de mine în plus îi fac simțită greutatea, îndrăznesc să afirm acum, pentru că sunt ani importanți în evoluția unui om adult, cel puțin eu așa simt.

Din cât ne-am povestit unul altuia am avut parcursuri extrem de diferite până aici. S. a trăit altfel de drame și duce în spate alte experiențe. Eu sunt într-o convalescență continuă de 7 ani de când sunt sub medicație. Încerc și acum să mă reechilibrez în funcție de datele ecuației noii mele vieți, cu toate schimbările pe care le-a adus recent câștigata mea „normalitate”.

S. pare să nu fie conștientă de faptul că nu putem să fim acele „suflete gemene” pe care cultura modernă le zugrăvește în culori pastelate în fiecare produs media ce iese din studiourile hollywoodiene. Și oricum, și dacă am fi putut fi – și cât am sperat la asta! – aș fi vrut să nu cădem vreodată în vreun clișeu.

S. s-a lansat de la început cu pasiune în legătura noastră, și nu de puține ori am auzit-o întrebându-mă dacă cred că putem fi împreună „până la sfârșit”. M-am cutremurat auzind asta, de fiecare dată, pentru că nu îmi place să îmi trăiesc viața gândindu-mă la moarte (nu pentru că n-aș fi conștient de implacabilul deznodământ fiecăruia dintre noi). Și în plus, experiența mea anterioară m-a învățat să văd fiecare relație pe care am trăit-o ca pe un fragment finit dintr-o serie de episoade care formează narațiunea vieții mele. Care narațiune poate oricând să ia sfârșit fără vreun preaviz.

Dar da, am fost până la urmă vrăjit de entuziasmul și energia lui S., și cinismul cu care am intrat în relație s-a știrbit nițel în contact cu afecțiunea parcă necondiționată a ei. Aș fi vrut să pot să-l extirp de tot, dar n-am reușit. În mine a crescut un lup de mare cu o piele prea târâbăcită de arșițe și furtună și care nu mai e dispus să lase timona în voia vreunui val, fie el cât de mic. Mă gândesc acum că tot ce îmi va mai rămâne din relația cu S. sunt însemnările din jurnalul ăsta și am momente când mă întreb dacă e just să-l continui. Dar acum nu vreau să mai dau înapoi, pentru că și asta face, nu-i așa, parte din caracterul unui adevărat căpitan de navă.

English version

February 9, 2024

S. hasn’t given any sign for 3 days, since that particular entry. We saw each other the night before last, when she kept her gaze under the table the whole time, trembling her hands bitterly. In the end, she started crying.

I tried in vain to explain myself. For her, it seems it doesn’t matter that this journal I started just a week ago still remains a form of creative work – I still don’t dare call it “literary.” And this traveling (process) is difficult and full of ups and downs.

And no, I can no longer pretend that things are going just fine between us, because we both know they aren’t. And I admit, I wanted to bring those truths to light to make her understand, to see more clearly what the real colors of the situation we’re already trapped in are.

I’ve felt from the beginning, from 4 years ago when we met, that I would have to split myself in two, against the decision I made a long time ago to never do that again. In my youth, I used to constantly wear a mask throughout the relationships I had, either because I believed I couldn’t be accepted as I was, or because it seemed to me that the person in front of me wasn’t fully capable of understanding me. But over the years, my mask dissolved, I had less and less energy and will to disguise myself and play a role; I even came to consider that beneath the dignity of a balanced man. And yes, it was also about the fact that I began to accept myself as I was, to integrate the parts I wasn’t proud of, and thus become more confident.

But when I met S., I started wearing the mask again, but this time for other reasons. There is an 8-year difference between us and I feel that even that is too much. The 8 years I have lived more make the weight felt, I dare say now, because those are important years in an adult’s development, at least that’s how I feel.

From what we have shared with each other, we’ve had extremely different paths until now. S. has lived other dramas and carries different experiences. I am in continuous convalescence for 7 years, since I have been on medication. I’m still trying to rebalance myself according to the data of the equation of my new life, with all the changes that my recently gained “normality” has brought.

S. seems unaware that we can’t be those “soulmates” that modern culture paints in pastel colors in every media product that comes out of Hollywood studios. And anyway, even if we could be – and how much I hoped for that! – I would have wanted us never to fall into any cliché.

S. threw herself passionately into our relationship from the start, and I have often heard her ask me if I believe we can be together “until the end.” I was shaken hearing that every time, because I don’t like to live my life thinking about death (not because I wouldn’t be aware of the inevitable outcome of each of us). And moreover, my previous experience taught me to see every relationship I lived as a finite fragment from a series of episodes that form the narrative of my life. That narrative can end at any time without warning.

But yes, in the end, I was enchanted by S.’s enthusiasm and energy, and the cynicism with which I entered the relationship was somewhat diminished by her seemingly unconditional affection. I would have wanted to eradicate it completely, but I couldn’t. Inside me, a sea wolf has grown with skin too weathered by heat and storms and who is no longer willing to let the helm go to the mercy of any wave, no matter how small. I now think that all that will remain of my relationship with S. are the entries in this journal, and I sometimes wonder if it is right to continue it. But now I don’t want to back down anymore, because that too is, isn’t it, part of the character of a true ship captain.