PAUL SELING

Versiunea în limba română

Am crescut într-o căsătorie mixtă, tata venea dintr-o familie de penticostali, mama era ortodoxă, ambii însă lipsiseră o viață întreagă din exercițiul religios, atitudine de care m-am bucurat când a venit vorba să-mi construiesc mai târziu, în adolescență, un sistem personal de valori. Eram ateu, fericit că mintea mea mai conținea doar urme slabe ale unei educații creștine primite doar de la bieții mei bunici. Mă simțeam liber, neconstrâns, disprețuiam în secret fiecare alunecare a prietenilor mei în nou-apăruta ordine religioasă a anilor ’90. Soboruri de preoți, biblii mirosind a tipar proaspăt, slujbe de duminică transmise la radio, tot atâtea inadvertențe și nepotriviri cu lumea nouă, care promitea să vină peste noi cu viziunea unui viitor modern, rațional, da, secular, cu adevărat occidental.

Dar lupta mea cu Dumnezeu și întreaga lui ordine a fost de fapt îndelungată și plină de evenimente. Lestul acela de educație mistică impregnat de bunici în ani și ani de rugăciuni pioase produsese roade, probabil. Cu fiecare întâmplare de neexplicat la care fusesem martor în copilărie, certitudinea că o Forță Divină aruncase cu zarurile și decisese așa, tam-nesam, ca lucrurile să ia o întorsătură nefavorabilă mă făcuse să cred într-o Deitate punitivă, părtinitoare, furibundă, criminală chiar. Citeam uneori din Biblia străbunicii, o carte pergamentoasă care avea vreo 80 de ani și care mă fascina, printre altele, prin faptul că venea cu noi de dinainte de comuniști. Găseam în ea povești îngrozitoare despre Dumnezei pasionali care, la o simplă neascultare, treceau prin foc și sabie orașe întregi, își transformau supușii în sloiuri de sare sau, cel mai îngrozitor lucru, puneau tații să-și sacrifice feciorii așa, din simpla dorință de a-i vedea demonstrându-și credința.

Mă preocupa la modul cel mai serios Facerea, educația mea științifică și serioasă combătea instinctiv povestea universului creat în 7 zile, și de pe la 10-11 ani am început să combat în gura mare întreaga construcție a Creației, cu o mână pe atlasul cu dinozauri și cu cealaltă pe cartea de Astronomie. Una peste alta, mai aveam de luptat și cu revistele Martorilor lui Iehova care ne soseau invariabil în cutia poștală, excelent desenate și explicate, mai ales în secțiunea lor de subiecte științifice. Am căpătat oareșce afecțiune pentru ilustrațiile lor frumos colorate și articolele lor bine scrise despre anatomie, fiziologie și alte asemenea subiecte. Aș îndrăzni să spun că da, într-adevăr, dacă există un Diavol și acolo – și bănuiesc că există – el știe al naibii de bine să amestece adevărul cu ficțiunea. Mixul final e unul delicios. Mai ales pentru un puști curios de 10 ani.

La pubertate am descoperit cărțile lui Erik Von Däniken și m-am mutat cu totul într-o altă lume. Triunghiul Bermudelor, desenele de la Nazca, sculpturile aztece ale lui Viracocha și câte și mai câte alte chestiuni misterioase mi-au furat mințile și mi le-au transpus într-o lume a curiozității perpetue. Normal, Dumnezeu era deja absent, pământul fusese deci populat de o nație de extratereștri veniți poate din altă lume, poate din viitor, poate din alt Univers paralel. Explicațiile nu mă mulțumeau însă, începeam să caut un Principiu Superior mai apropiat și începeam să cred deja de la vârsta aceea în umanitate ca într-un adevărat și ultimul resort al Evoluției…

Că am fost apoi pasionat de disciplinele astea misterioase ca psihologia sau sociologia e probabil ușor de intuit. Cred că majoritatea celor care și-au petrecut, ca mine, copilăria citind sau zappând febril printre canale Discovery au un moment în care curiozitatea îi îmboldește, în sfârșit, la a-și pune întrebări despre sine. Unii dintre noi devenim încă de devreme propriul nostru teren de joacă și experiment, iar în ce mă privește, interesul pentru modul în care îmi e construită mintea m-a pus pe o traiectorie complicată. Am început de devreme, de pe la 13-14 ani, să gravitez în jurul unui amestec de ezoterie, mistică și psihologie. Citisem încă de copil zeci, poate sute de volume din toate felurile de scrieri atractive pentru vârsta aia. Basmele popoarelor, mituri, legende – înghițisem cu poftă tot ce-mi picase în mână. Acoperisem, îmi place să cred, o sumă întreagă de construcții arhetipale, poveștile tradiționale ale națiilor, de la arabi la greci, de la indieni la germani sau anglo-saxoni. Mă îmbibasem de structurile epice tradiționale, apoi mă pierdusem în spectaculoasele romane ale lui Karl May, Jules Verne sau Jack London. Trecusem cu aceeași plăcere prin cărțile de aventuri scrise sub comunism, iubeam „Cireșarii” la fel de mult cum mă fascina Winnetou sau Old Shurehand. În final îmi luasem zborul, ca cititor matur, printre volumele lui Asimov sau Philip K. Dick.

În adolescență însă îl descopeream și pe Carlos Castaneda, o ieșire oarecum nefirească din decorul sci-fi cu care îmi plăcuse să mă înconjor o bună bucată de vreme. Castaneda scria despre experiențe ciudate printre șamanii americani, despre stări extraordinare sub influența peyotei, o sumă de întâmplări cărora le făcuse față într-un parcurs complicat, condus de antemergători inițiați și plin de voluptoase și colorate revelații. Universul mistic descris de el m-a făcut să cred, pentru prima dată în viață, că lumi subiective extraordinare sunt la o întindere de mână. Creștea în mine speranța că voi avea acces, la un moment dat, și eu, la aceleași iluminări fantastice pe care o excursie în deșerturile mexicane le-ar fi putut aduce de la sine.

Mi-am pus undeva în minte, în mijlocul acelor ani ’90 atât de incerti, săraci și prăfuiți, un semn, o promisiune că mă voi conecta cumva la experiențe similare cu cele povestite de scriitorul american. Că voi transcende realitatea asta simplă și tâmpită în care îmi duceam zilele identic, una după alta, că voi exploda într-un nou eu, mai matur, mai complex, mai rafinat, mai inteligent. Astăzi îmi aduc aminte cu mirare și ciudă de nevoia pe care o aveam atunci de a fi ghidat, condus, luat pe sus și îndrumat – nevoie pe care am resimțit-o încă mulți ani după aceea. Mă simțeam singur și neajutorat, incomplet și inutil deseori. Castaneda a venit cu imaginea unei lumi paralele, în care era ok să fii așa, în care adevărul superior era revelat prin acte simbolice, prin procese de transformare conduse de către inițiați, în care experiența în lumea ordinară nu mai conta. Ceea ce conta acolo era curajul de a experimenta, de a fi gata să accepți nefireșcul, atipicul, de a-ți urma șamanul într-un proces de transformare fără întoarcere. Bineînțeles, nu aveam încă idee cum urma să ajung acolo. Dar știam cu siguranță că o voi face.

Adevărul este că n-am ajuns niciodată în deșertul mexican, iar experiențele psihedelice au fost pentru mine mereu amânate, fie din prudență, fie din lipsă de oportunitate. Dar ideea transformării, ideea unei lumi interioare care se poate deschide la un moment dat – fie prin inițiere, fie prin suferință, fie prin întâlnirea cu un om special – a rămas adânc înfiptă în mine. N-am renunțat niciodată la gândul că există un alt nivel de realitate, o altă dimensiune a conștiinței care, odată atinsă, face lumea de aici să pară mică și nesemnificativă.

Când aveam vreo 16 ani, am început să scriu un fel de jurnal al revelațiilor. Nu se întâmplase nimic cu adevărat extraordinar, dar simțeam nevoia să dau o formă convingerilor și intuițiilor mele. Îmi imaginam că, odată ce le voi așterne pe hârtie, ele vor prinde putere, vor deveni adevăruri mai stabile. Mă interesau visele, simbolurile, coincidențele. Orice întâmplare banală putea deveni, în ochii mei, un semn. Am început să privesc lumea cu alți ochi. Mă îndoiam tot mai puțin de semnificația ascunsă a evenimentelor. Apoi, din senin, am avut prima criză.

E greu de spus dacă a fost o criză de panică, o trezire spirituală sau un simplu dezechilibru chimic. Cert e că tot ce știam despre lume s-a prăbușit într-o singură noapte. Îmi aduc aminte că eram singur în cameră, se făcuse deja târziu, iar mintea mea părea că rulează un film peste care nu mai aveam niciun control. Gândurile curgeau cu o viteză uluitoare, corpul îmi era amorțit, iar în piept simțeam o teamă profundă, cum nu mai simțisem niciodată. Mă simțeam suspendat între lumi, în afara timpului. Ceva se rupsese.

A fost momentul în care m-am întors la Dumnezeu. Nu la Dumnezeul Bibliei, nu la dogmă. Ci la ideea de sacru, de sens, de ordine superioară. Aveam nevoie să cred că nu sunt singur. Că nu sunt nebun. Că lumea nu e doar o acumulare de întâmplări fără noimă. Aveam nevoie să cred că există o minte mai mare decât a mea, un plan mai mare decât tot ce puteam eu înțelege.

Am început să citesc altfel. Să caut alte surse. Să reiau cărți pe care le abandonasem. Mă interesau acum Kabala, sufismul, misticii ruși, yoga, taoismul. Îmi construiam un nou sistem de referință. Nu era vorba despre o credință, cât despre o nevoie de a înțelege. Voiam să reconstruiesc harta. Să înțeleg de ce mintea mea făcuse acel salt, ce însemna de fapt acea prăbușire. Începeam să bănuiesc că nu fusese o simplă dereglare. Că fusese, poate, o inițiere.

De atunci au trecut ani. Am cunoscut medici, terapeuți, psihiatri, psihologi. Am fost în spitale. Am avut diagnostice, tratamente, recăderi. Dar am avut și momente de claritate. De luciditate supremă. Am cunoscut oameni extraordinari. Am citit zeci, poate sute de cărți. Am înțeles că nu sunt singurul. Că există o linie fină între ceea ce numim boală și ceea ce numim viziune. Că uneori, tocmai cei care par să fi ieșit din tipare sunt cei care ating, chiar și pentru o clipă, un adevăr mai adânc.

Nu știu dacă voi ajunge vreodată în deșertul mexican. Dar între timp am descoperit alte teritorii. Am urcat munți. Am stat nopți întregi treaz, în liniște, ascultând cum crește lumina. Am învățat să respir. Să fiu atent. Să accept. Să-mi port crucea fără să cred că e o pedeapsă. Să mă bucur de simplitate. Să mă uit la oameni cu mai multă blândețe. Să văd dincolo de aparențe.

Și poate că acolo e, de fapt, Dumnezeu. În liniștea aceea care rămâne după ce ai trecut prin foc.

English version

---

I grew up in a mixed marriage. My father came from a Pentecostal family, my mother was Orthodox, but both had been absent from any form of religious practice throughout their lives—an attitude I was grateful for later on, when, as a teenager, I began building my own personal value system. I was an atheist, happy that my mind only retained faint traces of a Christian upbringing, passed down solely from my poor grandparents. I felt free, unconstrained, and I secretly disdained every slip my friends made into the newly established religious order of the 1990s. Processions of priests, freshly printed Bibles, Sunday church services broadcast on the radio—these all felt like so many contradictions and mismatches with the new world that promised to come over us with a vision of a modern, rational, truly secular and Western future.

But my battle with God and his entire order was in fact long and full of events. That residual layer of mystic education, instilled by my grandparents over many years of pious prayers, had borne fruit, probably. With every unexplainable event I witnessed in childhood, the certainty that a Divine Force had cast the dice and decided, just like that, for things to take an unfavorable turn, made me believe in a punitive, biased, furious, even murderous Deity. I sometimes read from my great-grandmother’s Bible, a parchment-like book that was around 80 years old and fascinated me—among other things—because it had been with us since before the communists. In it, I found terrifying stories about passionate gods who, at a simple act of disobedience, would burn entire cities to the ground, turn their subjects into pillars of salt, or—most horrifying of all—command fathers to sacrifice their sons, simply to see them prove their faith.

I was seriously preoccupied with Genesis. My scientific and structured education instinctively clashed with the story of a universe created in seven days, and by the age of 10 or 11, I had started to publicly challenge the entire narrative of Creation, with one hand on a dinosaur atlas and the other on an astronomy book. On top of that, I also had to contend with Jehovah’s Witnesses magazines, which arrived unfailingly in our mailbox—beautifully illustrated and very well written, especially in their science sections. I developed a kind of affection for their colorful illustrations and neatly explained articles on anatomy, physiology, and other such topics. I dare say that yes, indeed, if there is a Devil there—and I suspect there is—he’s damn good at mixing truth with fiction. The final blend is delicious. Especially for a curious 10-year-old.

At puberty, I discovered the books of Erich von Däniken and moved entirely into a new world. The Bermuda Triangle, the Nazca lines, Aztec carvings of Viracocha, and countless other mysterious topics stole my imagination and transported it into a realm of perpetual curiosity. Of course, God was already absent; the Earth had clearly been populated by a race of extraterrestrials who had come either from another world, the future, or a parallel universe. Yet the explanations didn’t quite satisfy me. I began searching for a Higher Principle, something closer to home, and I started to believe, even at that age, in humanity itself as the ultimate manifestation of Evolution…

It’s probably easy to guess that I later became fascinated by mysterious disciplines like psychology and sociology. I think most of us who spent our childhoods reading or frantically zapping through Discovery Channel content eventually reach a point where curiosity pushes us to question ourselves. Some of us become, quite early, our own playground and experiment field. And in my case, the interest in how my own mind was built set me on a complicated path. By the age of 13 or 14, I was already gravitating toward a mixture of esotericism, mysticism, and psychology. Even as a child, I had read dozens—maybe hundreds—of volumes in every kind of attractive literature for that age. Folk tales, myths, legends—I devoured everything I could get my hands on. I’d absorbed, I like to think, a whole range of archetypal narratives, traditional stories of nations from Arabs to Greeks, Indians to Germans or Anglo-Saxons. I was soaked in classical narrative structures and then lost myself in the spectacular novels of Karl May, Jules Verne, and Jack London. I passed just as joyfully through communist-era adventure books—I loved “The Cherriers” as much as I was fascinated by Winnetou or Old Shatterhand. Finally, I took off, as a mature reader, into the works of Asimov or Philip K. Dick.

In adolescence, however, I discovered Carlos Castaneda—a somewhat unnatural exit from the sci-fi décor I’d liked to wrap myself in for quite some time. Castaneda wrote about strange experiences among American shamans, about extraordinary states under the influence of peyote, a series of adventures he had undergone through a complex journey guided by spiritual forerunners and full of voluptuous, colorful revelations. The mystical universe he described made me believe, for the first time in my life, that extraordinary subjective worlds were within arm’s reach. A hope grew in me—that I too, one day, would gain access to such fantastic illuminations that a journey into the Mexican desert might spontaneously bring about.

Somewhere in my mind, in the middle of those uncertain, dusty, impoverished ’90s, I made a mark—a promise to myself that I would somehow connect to experiences similar to those described by the American writer. That I would transcend this simple and stupid reality where I spent my days identically, one after the other—that I would explode into a new self, more mature, more complex, more refined, more intelligent. Today, I recall with a mix of wonder and regret the need I had then to be guided, led, swept away and instructed—a need I continued to feel for many years after. I felt alone and helpless, incomplete and often useless. Castaneda came with the image of a parallel world where it was okay to be that way, where the higher truth was revealed through symbolic acts, through transformative processes guided by initiates, where experience in the ordinary world no longer mattered. What mattered there was the courage to experiment, to be ready to accept the unnatural, the atypical, to follow your shaman into a one-way transformation. Of course, I had no idea yet how I was going to get there. But I knew with certainty that I would.

The truth is, I never made it to the Mexican desert, and psychedelic experiences have always eluded me—either out of caution or lack of opportunity. But the idea of transformation, the idea of an inner world that could one day open—whether through initiation, suffering, or the encounter with a special person—remained deeply embedded in me. I never gave up the thought that there is another level of reality, another dimension of consciousness that, once accessed, makes this world seem small and insignificant.

When I was around 16, I started writing a sort of journal of revelations. Nothing truly extraordinary had happened, but I felt the need to give shape to my beliefs and intuitions. I imagined that once I put them down on paper, they would gain strength, become more stable truths. I was interested in dreams, symbols, coincidences. Any mundane occurrence could, in my eyes, become a sign. I began to see the world differently. I doubted less and less the hidden meaning of events. And then, out of nowhere, I had my first crisis.

It’s hard to say whether it was a panic attack, a spiritual awakening, or a simple chemical imbalance. What’s certain is that everything I thought I knew about the world collapsed in a single night. I remember being alone in my room—it was already late—and my mind seemed to be playing a film over which I had no control. My thoughts were racing at incredible speed, my body was numb, and in my chest I felt a deep fear, unlike anything I had ever known. I felt suspended between worlds, outside of time. Something had broken.

That was the moment I returned to God. Not the God of the Bible, not dogma. But the idea of the sacred, of meaning, of a higher order. I needed to believe I wasn’t alone. That I wasn’t crazy. That the world wasn’t just a chain of meaningless events. I needed to believe that there was a mind greater than mine, a plan beyond anything I could grasp.

I started reading differently. Seeking new sources. Revisiting books I had once abandoned. I became interested in Kabbalah, Sufism, Russian mystics, yoga, Taoism. I was building a new reference system. It wasn’t about belief so much as it was about understanding. I wanted to rebuild the map. To understand why my mind had made that leap, what that collapse really meant. I began to suspect it hadn’t been a simple breakdown. That maybe it had been an initiation.

Years have passed since then. I’ve met doctors, therapists, psychiatrists, psychologists. I’ve been to hospitals. I’ve had diagnoses, treatments, relapses. But I’ve also had moments of clarity. Of supreme lucidity. I’ve met extraordinary people. I’ve read dozens, maybe hundreds, of books. I’ve come to understand I’m not alone. That there’s a fine line between what we call illness and what we call vision. That sometimes, those who seem to have stepped outside the norm are the ones who touch, even for a moment, a deeper truth.

I don’t know if I’ll ever get to the Mexican desert. But in the meantime, I’ve discovered other territories. I’ve climbed mountains. I’ve spent whole nights awake, in silence, listening to the light as it grew. I’ve learned to breathe. To pay attention. To accept. To carry my cross without believing it’s a punishment. To enjoy simplicity. To look at people more gently. To see beyond appearances.

And perhaps that is, in fact, where God resides. In the silence that remains after you’ve passed through fire.

( scris in 2018, sub o anumita forma de “licenta poetica” )