Versiunea în limba română
3 februarie 2024
Azi am fost cu S. la mall. Trebuie să recunosc că ador mall-urile. De multe ori merg acolo doar să fac window-shopping, să mă pierd în zgomotul lor colorat, și chestia asta mă face să mă simt extrem de viu și de alert, și e vorba de atât de multă mișcare și informație, încât creierul meu intră în hiperactivitate până când, ei bine, sfârșim la KFC. Apoi fumăm o țigară pe terasă și admirăm dealurile somptuoase din spatele orașului sau hrănim porumbeii de pe acoperiș cu resturi de cartofi prăjiți sau pâine.
Caut întotdeauna toate chilipirurile de la mărci ca H&M, C&A, Waikiki și altele. Evident, ca orice cetățean cu o brumă de atitudine anti-consumeristă, îmi cumpăr haine în timpul soldărilor: la final de iarnă îmi iau în sfârșit geaca de zăpadă, la fel cum prin octombrie îmi completez colecția de tricouri.
Nu sunt neapărat un zgârcit, dar am renunțat de ceva vreme la a mai investi vreun minim de efort în modul cum mă prezint în public. Nu cred că am dat vreodată mai mult de 30 de lei pe un tricou sau de 200 de lei pe o geacă de iarnă.
Și mai trebuie să adaug că nu port nicio culoare, niciodată. Fără excepție, toate hainele mele sunt negre, chestie care face extrem de dificil momentul în care deschid dulapul. Dar rezolv chestia asta din mers: îmi iau doar haine care se potrivesc unele cu altele în orice combinație, așa că, în semi-întunericul în care e veșnic scufundat șifonierul, nu știu niciodată cu ce mă voi îmbrăca în următoarele 10 minute. Dar oricum nu mai contează, din moment ce atunci când sunt văzut pe străzi sunt identificat cu „o pată neagră umblătoare” (citat aproximativ).
M-am plimbat cu S. pe holurile mall-ului și, pentru că medicația încă nu începuse să-și facă pe deplin efectul, am intrat într-un episod de psihoză. Ca în orice episod psihotic, mintea mea conștientă s-a scufundat instantaneu în adâncuri, lăsându-mă martor neputincios al avalanșei de gânduri străine care mă inundase de nicăieri. Ideea stranie a venit brusc — ideea că aș fi putut să-i fac cu adevărat rău fetei ăsteia pe care o țineam încă de mână, fără vreo urmă de remușcare sau îndoială. Liniștea absolută care însoțea momentul era extraordinară, dobândisem un calm și o luciditate cu care nu mă mai întâlnisem din vremea normalității. Era o liniște luminoasă, transparentă, și sufletul mi s-a umplut de bucurie; era ca și cum întâlneam un prieten vechi pe care nu-l mai văzusem de prea multă vreme.
Și nu, nu exista vreo urmă de motiv — o iubeam pe S., cu doar 2 minute înainte o pupasem cu drag — dar am fost fascinat de posibilitatea de a o face. Aveam opțiunea asta, îmi permiteam s-o gândesc, și asta deja însemna că eram cu adevărat LIBER. A fost un moment de extremă euforie, pentru că nu mai fusesem de mult ACOLO, în momentul acela în care, cu mulți ani înainte, apăsasem cu convingere butonul roșu și ciuperca atomică ce s-a ridicat măreț spre stratosferă dădea startul Sfârșitului Lumii.
Am plutit pret de vreo 15 minute ținând-o pe S. de mână și amuzându-mă tăcut de tot noianul de aberații care mă străbăteau atunci, și apoi am pufnit nițel în râs gândindu-mă cât de aproape eram de a deveni și eu un mic Patrick Bateman de provincie. Și apoi psihoza a dispărut la fel de subit cum apăruse și am mâncat cartofi prăjiți cu aripioare picante, palavragind banalități urcând către ultimul etaj.
Am hrănit porumbeii sus pe terasă în timp ce ne fumam țigările și am admirat împreună asfințitul roșu care se stingea lent în spatele orașului.
English version
February 3rd, 2024
Today I went to the mall with S. I have to admit I love malls. I often go there just for window-shopping, to lose myself in their colorful noise, and that somehow makes me feel extremely alive and alert. There’s so much movement and information that my brain goes into overdrive until, well, we end up at KFC. Then we smoke a cigarette on the terrace and admire the lush hills behind the city or feed the pigeons on the roof with leftover fries or bread.
I’m always hunting for bargains at brands like H&M, C&A, Waikiki, and others. Obviously, like any citizen with a hint of anti-consumerist attitude, I buy clothes during sales: at the end of winter I finally get my snow jacket, just like in October I top up my collection of t-shirts.
I’m not necessarily stingy, but I gave up a while ago on putting any effort into how I present myself in public. I don’t think I’ve ever paid more than 30 lei for a t-shirt or 200 lei for a winter jacket.
And I should also mention I never wear any color, ever. Without exception, all my clothes are black, which makes opening the closet a real challenge. But I work around that: I only buy clothes that go with one another in any combination, so in the semi-darkness where the wardrobe is always submerged, I never really know what I’ll be wearing in the next ten minutes. But it doesn’t really matter anymore, since when I’m seen on the streets I’m identified as “a walking black stain” (rough quote).
I wandered the mall halls with S., and because the medication hadn’t yet fully kicked in, I slipped into a psychotic episode. Like in any psychotic episode, my conscious mind instantly sank deep inside, leaving me a powerless witness to the avalanche of foreign thoughts flooding me out of nowhere. The strange idea came all of a sudden — the idea that I could actually hurt this girl I was still holding hands with, without any trace of remorse or doubt. The absolute calm that accompanied the moment was extraordinary. I had reached a level of clarity and serenity I hadn’t felt since my days of sanity. It was a luminous, transparent calm, and my soul was filled with joy; it was as if I had just met an old friend I hadn’t seen in a very long time.
And no, there was no reason for it — I loved S., just two minutes earlier I had kissed her affectionately — but I was fascinated by the possibility of doing it. I had that option, I allowed myself to think it, and that already meant I was truly FREE. It was a moment of extreme euphoria, because I hadn’t been THERE in a long time — in that very place where, many years before, I had confidently pressed the red button, and the mushroom cloud rising majestically into the stratosphere marked the beginning of the End of the World.
I drifted for about fifteen minutes, holding S.’s hand and quietly amusing myself with the stream of nonsense rushing through me, and then I burst into laughter, thinking how close I was to becoming a small-town Patrick Bateman. And then the psychosis vanished as suddenly as it had come, and we laughed together, and we ate fries and spicy wings, chatting about trivial things as we climbed to the top floor.
We fed the pigeons up on the terrace while we smoked our cigarettes and admired the red sunset slowly fading behind the city.
PAUL SELING 
Leave a comment