Versiunea în limba română
În vara lui 1987 mă găseam, ca întotdeauna, exilat pentru întreaga vacanță la sat. Ajunsesem de devreme să detest perioadele în care mama ne lăsa, pe sora-mea și pe mine, în bătătura bătrânilor, încă din după-amiaza lui 15 iunie. Anticipam din nou 3 luni îndelungate și plicticoase, populate de amestecul de mici corvoade la care ne sileau bunicii, cules de fructe, hrănitul găinilor sau plimbatul vacii de-a lungul și de-a latul șanțurilor. Mă simțeam de fiecare dată mut, în 15 septembrie, când ceilalți copii povesteau de fabuloase excursii la mare, de interminabilul șir de filme văzute la video, în fiecare săptămână, la câte vreun vecin. De încrâncenate partide de hoții-și-vardiștii duse în fiecare seară pe șantierele abandonate ale orașului. De tabere pionerești, cu toată pleiada de prostioare care se povesteau cu nesăț în pauze, până târziu, prin noiembrie.
În ce mă privea, n-aveam decât amintirea unor lucruri mărunte, pe care de fapt nici nu le mai povesteam nimănui. Pe vremea aia era de bon ton să fii orășan, țăranul era privit cu superioritate și să ai asemenea origini te transforma în martorul tăcut al vieților celor favorizați. Cât mi-aș fi dorit să-i aud și pe ai mei discutând afectați despre o ieșire la Sinaia, despre hotelul luxos la care stătuseră la Eforie, sau despre micul dejun fabulos de la Capsa! Părinții mei trăiau însă extrem de modest, puneau ban lângă ban pentru vremurile când aveau să-și construiască o casă. De fapt, dacă e să-mi amintesc de ei, nu mi-i pot aminti altfel decât economisind. Economiseam la haine, pe care ni le croiau singuri acasă. Economiseam la mâncare, pentru că mama cultiva o grădină în spatele casei bunicii. Economiseam la distracție, pentru că de fapt nu ieșeam niciodată nicăieri. În toți anii copilăriei am văzut marea de două ori. Am bătut în schimb drumurile bolovănoase ale satului până le-am cunoscut ca în palmă.
Zilele noastre începeau întotdeauna pe malul râului. Binecuvântam soarta care făcuse ca Lăpușul să treacă prin centrul comunei, sursa infinită de distracție, de descoperiri și de întâmplări de tot soiul, de povestit la focul de tabără pe care îl puneam la cale cu copiii din sat, invariabil, în fiecare seară. Anii de comunism au fost cei mai fericiți din copilăria mea. Mai târziu, după ’89, când bunicii și-au recăpătat pământurile, am muncit acolo ca un sclav în fiecare sfârșit de săptămână. Dar înainte de asta, la picioarele noastre s-au așternut o vreme interminabilele câmpuri ale Colectivului. Tărâm al nimănui, lunca râului aparținea doar Statului, care cultiva în fiecare an zeci și zeci de hectare de porumb sau cartofi, pe care le strângea înspre toamnă în impresionantele campanii agricole cu care se lăudau conducătorii noștri atâta la televizor.
Spre sfârșitul verii aveam parte de spectaculosul tablou al recoltei. Așteptam cu înfrigurare venirea combinelor, venire care ne înfiora de fiecare dată prin masivitatea evenimentului. Ore întregi fascinantele mașinării se perindau pe drumul prăfuit al satului, urmate de camioanele ticsite de soldați, muncitori sau mai știu eu cine mai venea anul ăla la cules. Stăteam cățărați pe gard, mâncând mere verzi, chibitzând la infinit despre puterea motoarelor, inspirând cu nesăț mirosul de motorină arsă, visând să facem și noi parte cândva dintr-un asemenea eveniment.
Am îngropat de o vreme nostalgia cu care mă gândesc la vremurile alea. Probabil pentru că nu e de bun-simț azi să mai mărturisești cât de impresionantă putea fi desfășurarea de forțe la care eram martori în comunismul târziu. Dar fiecare copil apreciază, cred, atunci când un lucru grandios se întâmplă înaintea ochilor lui. Era dovada vie a faptului că Partidul se îngrijea de toate cum trebuie, nu degeaba în 2 zile câmpurile erau goale și silozurile gemeau de atâta producție. Nu știam nici noi unde se ducea atâta mâncare, dar nu sufeream pentru chestia asta. Partidul promitea, Partidul o ducea la capăt. Era o certitudine, o promisiune la care era greu să te gândești că ar fi putut avea vreodată vreun sfârșit. Partidul urma să fie cu noi întotdeauna, când urma să creștem, să îmbătrânim, să murim. Și poate mult după aceea. Nu puteai să nu admiri un asemenea racord la Eternitate.
Stăteam deseori întins în iarbă și priveam cerul. Joaca copilărească de-a ghicitul de forme în silueta norilor. De fiecare dată însă când auzeam ciripitul păsărilor mă trezeam roș de o invidie extremă. Le văzusem bineînțeles la Teleenciclopedie, în fiecare sâmbătă când, în ciuda penei de curent, tata conecta televizorul nostru minuscul la bateria de la mașină. Păsările astea călătoreau cu curaj și nepăsare, neatinse de nimeni, până taman în Africa, sau poate și mai departe. Ce libertate! Aveam oare să văd vreodată piramidele, să mă plimb pe sub Turnul Eiffel? Urma să vizitez Insula Paștelui, să văd Stonehenge-ul, să urc pe Acropole? În aerul anilor ’80 plutea însă o disperare tăcută a adulților, pe care o puteam mirosi și noi, copiii. Nu, nu erau șanse pentru eliberare. Știam foarte bine că o asemenea ordine, atât de masivă, nu poate pur și simplu să dispară.
M-am ridicat și am luat-o încetișor către câmpul de cartofi. Mâncate de devreme de gândacii de Colorado frunzele arătau ca împușcate cu mitraliera. Aviditatea gângăniei asteia mă fascina. Foamea cu care devora planta ei gazdă mă trimitea cu gândul la seara de dinainte, în care ne vizitaseră doi activiști de partid. Băgaseră în ei timp de vreo oră o oală întreagă de sarmale, cu o poftă de oameni nebuni, străină parcă de orice bun-simț. Și apoi băuseră pălincă până spre dimineață, când unchiul-meu îi culcase, beți morți, în camera de oaspeți.
Am cules o gâză cu vârfurile degetelor. Ce ironic, mi-am spus, gândacul ăsta vine tocmai din America, și totuși se hrănește cu nepăsare din chiar producția Partidului nostru Comunist. Am contemplat desenul ei în dungi, frumosul contrast de alb și negru pe care nu-l puteai găsi decât în revistele aduse de dincolo. Totul la insecta asta arăta că plesnea de sănătate, individul o ducea bine mersi aici la noi, se îndopa câteva săptămâni bune ca apoi să-și ia poate zborul, elegant, ca un turist cosmopolit, spre o altă țară.
În cele câteva secunde de meditație am simțit cum vocile care mă părăsiseră pentru o vreme hotărâră să mă viziteze din nou. Mesajul l-au trimis așa cum o făceau de fiecare dată. Am captat un gând de departe, de foarte departe… Aveam să scăpăm cu toții din lagărul ăsta absurd. – Când, dar când?, am întrebat fremătând de emoție și anticipare. – Curând, foarte curând, mi s-a răspuns cu afecțiune și înțelegere.
Știam că nu poate fi nici o greșeală. Amicii mei imaginari nu făceau niciodată vreo promisiune în van. Am stat să mă gândesc un pic la viitor. Era timpul să îmi pun la punct planurile de călătorie, mi-am spus, și am luat-o încetișor către casă.
English version
In the summer of 1987, I found myself, as always, exiled for the entire vacation in the countryside. I had come to detest early on the periods when my mother left my sister and me in the elders’ yard, starting from the afternoon of June 15. I anticipated again three long and boring months, filled with a mix of small chores forced on us by the grandparents — picking fruit, feeding the chickens, or walking the cow along the ditches. Every time, on September 15, I was left speechless as other children talked about fabulous trips to the seaside, the endless string of movies watched on video every week at some neighbor’s place. About fierce games of cops-and-robbers held every evening on the abandoned construction sites in the city. About pioneer camps, with the whole array of silly stories eagerly told during breaks, late into November.
As for me, I only had the memory of small things, which I actually no longer told anyone about. Back then, it was fashionable to be a city kid, while peasants were looked down upon, and having such origins made you a silent witness to the lives of the favored ones. How I wished I could hear my parents talk affectedly about an outing to Sinaia, about the luxurious hotel where they stayed at Eforie, or about the fabulous breakfast at Capsa! But my parents lived very modestly, putting aside money bit by bit for the time when they would build a house. Actually, if I think of them, I can only remember them as savers. We saved on clothes, which they sewed for us at home. We saved on food because mom cultivated a garden behind my grandmother’s house. We saved on entertainment because, in fact, we never went anywhere. Throughout my childhood, I saw the sea twice. Instead, I traveled the rocky village roads until I knew them like the back of my hand.
Our days always began by the riverbank. We blessed the fortune that made the Lăpuș River flow through the center of the commune — an endless source of fun, discoveries, and all kinds of adventures to tell at the campfire we arranged with the village children, invariably every evening. The communist years were the happiest of my childhood. Later, after ’89, when my grandparents regained their land, I worked there like a slave every weekend. But before that, at our feet lay the endless fields of the Collective. A no-man’s land, the river meadow belonged only to the State, which cultivated every year tens and tens of hectares of corn or potatoes, harvesting them toward autumn in the impressive agricultural campaigns that our leaders bragged about so much on TV.
Towards the end of summer, we witnessed the spectacular scene of the harvest. We waited anxiously for the arrival of the combines, a coming that terrified us every time because of the massive scale of the event. For entire hours, the fascinating machines paraded along the dusty village road, followed by trucks packed with soldiers, workers, or whoever else came that year to pick crops. We sat perched on fences, eating green apples, endlessly pondering the power of the engines, inhaling deeply the smell of burnt diesel, dreaming that one day we might be part of such an event.
For some time now, I had buried the nostalgia with which I think of those times. Probably because it’s not considered proper today to confess how impressive the deployment of forces we witnessed in late communism could be. But I believe every child appreciates when something grand happens before their eyes. It was living proof that the Party took care of everything properly — no wonder that in two days the fields were empty and the silos were bursting with production. We didn’t even know where all that food went, but we didn’t suffer from it. The Party promised, the Party delivered. It was a certainty, a promise it was hard to imagine ever ending. The Party was to be with us always — when we would grow up, age, and die. And perhaps long after. You couldn’t help but admire such a connection to Eternity.
I often lay in the grass and looked at the sky. The childish game of guessing shapes in the silhouette of clouds. But every time I heard birds chirping, I woke up burned by extreme envy. Of course, I had seen them on Teleenciclopedia, every Saturday when, despite power outages, my father connected our tiny TV to the car battery. These birds traveled boldly and carelessly, untouched by anyone, all the way to Africa, or maybe even further. What freedom! Would I ever see the pyramids, walk under the Eiffel Tower? Would I visit Easter Island, see Stonehenge, climb the Acropolis? But in the atmosphere of the ’80s, there was a silent despair among adults that we children could smell too. No, there was no chance for liberation. We knew very well that such a massive order could not simply disappear.
I got up and slowly headed toward the potato field. The leaves, eaten early by the Colorado beetles, looked like they had been riddled with machine-gun fire. The voracity of this bug fascinated me. The hunger with which it devoured its host plant reminded me of the previous evening, when two party activists had visited us. They had stuffed themselves for about an hour with a whole pot of stuffed cabbage rolls, with the appetite of madmen, seemingly lacking any decency. Then they drank pálinka until morning, when my uncle put them, dead drunk, in the guest room.
I picked up a bug with the tips of my fingers. How ironic, I thought, this beetle comes all the way from America, yet it feeds carelessly on the very production of our Communist Party. I admired its striped pattern, the beautiful contrast of black and white that you could only find in magazines brought from abroad. Everything about this insect showed it was bursting with health, it was thriving here with us, gorging itself for several good weeks before maybe taking off, elegantly, like a cosmopolitan tourist, to another country.
In the few seconds of meditation, I felt the voices that had left me for a while decide to visit me again. They sent the message as they always did. I caught a thought from far away, very far away… We were all going to escape from this absurd camp. — When, but when? I asked, trembling with emotion and anticipation. — Soon, very soon, I was answered with affection and understanding.
I knew it couldn’t be a mistake. My imaginary friends never made empty promises. I sat down to think a little about the future. It was time to finalize my travel plans, I told myself, and slowly headed home.
( scris in 2018, sub o anumita forma de “licenta poetica” 🙂
PAUL SELING 
Leave a comment