PAUL SELING

Versiunea în limba română

Era pentru prima dată când vedeam un medic psihiatru, unul dintre acei “frontier psychiatrists” despre care auzeai în talk-show-uri televizate cât sunt de titrați, câți pacienți au “reintegrat” sau cât de complexe și eficiente sunt atelierele lor de “terapie ocupațională”. Numele lor erau rostite cu respect, veneratie, alura lor era întotdeauna cea a unor sportivi de cursă lungă care, iată, obosiți de atâta muncă, și-au găsit cu greu câteva minute ca să participe la mizerabila emisiune.

Omul pe care îl aveam în față nu părea a fi diferit, un tip la vreo 50 și ceva de ani, cu o față rotundă și o frunte înaltă, a cărui pereche de ochelari cu ramă groasă, maronie, îmi aducea aminte de imaginea patriarhală a omului de știință de anii ’60. Ai mei îl găsiseră însă după un efort complicat și zeci de telefoane date prin oraș, interesându-se unde puteau afla un medic “bun”, de succes, cu “rezultate”.

Despre rezultatele astea, pot s-o spun astăzi, se vorbește întotdeauna ca despre niște succese fulminante, ca despre niște realizări ale unor echipe de specialiști care, iată, experimentați și experimentali, conștienți și conștiincioși, au adus din nou la normalitate șiruri nesfârșite de pacienți a căror viață, altfel, ar fi fost condamnată pe vecie. Atelierele lor par adevărate școli alternative de reinserție profesională, unde, se pare, bolnavii pot învăța noi meserii și în care își descoperă noi aptitudini, calități, în care își reformează, cu ajutorul tutorilor, un eu mai puternic și mai conturat.

Medicamentele pe care le țin sub cheie dau acestor psihiatri sentimentul puterii absolute, și nu puțini sunt cei pe care îi simți apropiindu-și cu mândrie și emfază rezultatele tratamentelor care, de altfel, sunt bazate pe simple mecanisme chimice de inhibare a unor neurotransmițători. Medicația pe care o folosim azi are la bază îngrozitoare precedente, anii ’60-’70 sunt plini de exemple, faze experimentale în care bolnavilor li se administrau, de exemplu, derivate de DDT, acel teribil de toxic insecticid, doar pentru că se observase empiric că avea ca rezultat o stare catatonică, și deci, ce convenabil, pacientul era pe această cale controlabil. Lobotomizat de-a dreptul, cu alte cuvinte.

Doctorul B., somitatea în materie pe care o aveam acum în față, era bolnav de toate aceste sindroame. Conducea clinica cu mâna sigură a celui care deține întreg stabilimentul ca pe propria afacere, comanda asistentelor cu vocea unui conducător de navă, se mișca în spațiu cu siguranța unei feline, într-un cuvânt, se simțea ca peștele în apa, de altfel tulbure, în care, iată, intram pentru prima dată fără voie, complet nepregătit pentru ceea ce avea să urmeze. Mâna fermă a mamei mă târâse aproape acolo, de la mașină la biroul medicului, în ochii ei inexpresivi nu mai citisem nimic decât disperare surdă și o ciudată încrâncenare pe care nu i-o mai surprinsesem vreodată pe chip.

De altfel mama izbucnise deja în plâns de mai multe ori acasă, bunicul, tatăl ei, murise doar de câteva luni, tata avea pentru prima dată probleme atât de mari în afaceri încât era aproape de faliment. Nimic bun nu ni se mai întâmplase în ultima jumătate de an, și iată, peste toate astea, venise și îngrozitoarea bănuială că fiul ei putea fi, de-acum înainte, nu mai puțin decât nebun de legat.

Opinia doctorului B. a fost clară:

• Dacă nu face tratament, toate astea vor deveni schizofrenie, doamnă!, a rostit medicul, afabil, sigur pe sine, cu un rictus care se vroia zâmbet empatic dar care a deviat rapid într-un gâgâit ca de hienă. Era ceva acolo, în omul ăla, o devianță extremă care îl făcea să schimbe fețe-fețe cu rapiditatea cu care o făcea Omul-Indicator din Oblio. M-am îngrozit pentru prima dată gândindu-mă că soarta mea avea să depindă de un asemenea cvasi-psihopat, nu mă îndoiam că era mai dus decât toți cei pe care pretindea că-i tratează, se foia neliniștit pe scaun privind când la mama când la mine, dându-și importanță, în același timp în care părea că se scuza umil că trebuie să aducă asemenea vești nefericite.

Nu, nu reușisem deloc să-l păcălesc, mama m-a povestit cu minuțiozitate și detalii, spunându-i despre cum tăcusem timp de o săptămână întreagă privind în gol, cum izbucnisem în râsete necontrolate atunci când deschisesem televizorul, și cum desenam frenetic scheme ilogice, de nepriceput, pe coperțile caietelor mele de desen.

Cei doi au hotărât totuși să mă tratez acasă. Am luat deci cu sfârșeală în mâini punga cu medicamente, Haloperidol și somnifere, convins în secret însă că mai aveam o șansă să scap de toate mecanismele astea repetitive care păreau că se vor pune în faptă, sub ochiul atent al părinților, chiar de a doua zi: tratament cu picături de antipsihotic de 3 ori pe zi. Somn indus la prânz și seara. Plimbări lungi în aer curat, după-masă. Sport în cantități moderate. Citit, scris, orice activitate care ar fi putut să mă scoată din psihoză și să-mi dea o ocupație în restul zilei. Și, de ce nu, o cafeluță caldă dimineața, pentru stimularea atenției. Într-un cuvânt, coșmarul meu ultim, normarea vieții în 8 ore de somn, 8 de activitate și 8 de relaxare, îngrozitoare ritmicitate de care fugisem în anii de zile în care studiasem ca un obsedat sau petrecusem ca și cum era ultima mea zi pe Pământ.

…

“- What if God was one of us?” cânta Joan Osborne la radio, în timp ce iau într-o linguriță primele mele picături de Haldol. Contemplu ideea că Dumnezeu continuă de unul singur frumosul nostru joc, acolo afară, pe toate canalele media, în timp ce eu fac acum primul compromis cu părinții, de dragul liniștii și al normalității pe care, iată, sunt nevoit s-o explorez împreună cu ei, pentru prima dată după 6 ani. 6 ani în care îmi văzusem de viață de unul singur, în care mă maturizasem în absența lor, în care devenisem bărbat prin propriile alegeri. Toți acești 6 ani urmau să fie șterși încet încet de mecanismele sigure ale tratamentului ortomolecular. Miliarde de conexiuni stabilite între neuronii mei, structuri chimice care construiau de fapt un profil mental unic, ceea ce obținusem ducând o viață atipică pe care mi-o croisem în fiecare secundă după bunul plac, toate astea urmau să dispară încet încet asemenea unor castele de nisip.

Știam lucrurile astea, eram îndeajuns de conștient încât să înțeleg că, odată început procesul, nu mai era cale de întoarcere. Cine urma să devin, oare, după ani și ani de rutină zilnică, dacă nu o copie sterilă după un arhetip al normalității pe care nimeni nu și-l poate măcar imagina, darămițe să-l iubească sau să și-l dorească alături?

Am înghițit Haldolul, și în câteva minute corpul mi-a înțepenit complet. Mâinile îmi tremurau însă necontrolat, în timp ce maxilarele mi se încleștaseră într-un rictus morbid. M-am dus la baie și m-am privit în oglindă. Mușchii feței căzuseră, priveam înainte apatic, în gol, fără să pot focusa, din colțurile gurii curgeau mici stropi de salivă. Musculatura pe care o lucrasem atâția ani în sălile de fitness mă înfășura de data asta ca și fâșiile de pergament ce împachetează o mumie. Eram condamnat, am gândit cu groază, condamnat de atâtea ori, în atâtea feluri, încât am izbucnit în plâns.

Nu era îndeajuns că eram scos din lumea celorlalți pe vecie, categorisit cu eticheta de nou John Doe al spitalelor de nebuni. Nu era îndeajuns nici că mintea nu îmi mai aparținea și eram refugiat într-un ultim colț al minții mele conștiente. Nu era îndeajuns nici că îmi pierdusem familia, părinții, deveniți peste noapte temniceri de nevoie, convinși că aveau în casă un retardat. Nu era îndeajuns nici că trecutul și viitorul meu colapsaseră sub diagnosticul sec al unui medic mediocru, că înaintam încet și sigur într-un proces de lobotomizare chimică fără întoarcere… Nu era îndeajuns nici faptul că forța mea vitală dispăruse în nexusul acela fără capăt al unei repetiții ilogice, inumane, cea a lui “medicate / sleep / repeat”, eram acum martorul dezmembrării fizice, pas cu pas, minuțios proces de descompunere în care imaginea mea, devenită într-un singur ceas o acuarelă tulbure și neclară, urma să dispară pe vecie și să lase în loc cadavrul ambulant al nebunului. Și atât.

M-am prăbușit pe pat, ștergându-mi lacrimile cu obidă, și m-am hotărât, pe loc, strângând din dinți, să refuz o asemenea transformare catastrofală. Urma să arunc pilulele în toaletă, să scuip antipsihoticele, să mă prefac apoi cât oi putea de “normal”, da, urma să mimez normalitatea așa cum încă mi-o mai aduceam aminte, la urma urmei cât de greu putea fi să păcălești un cuplu de părinți naivi, creduli până la stupiditate?

Am intrat în bucătărie zâmbind, am îmbrățișat-o pe mama, l-am bătut prietenește pe umăr pe tata și am îngăimat cu disperarea celui care nu mai are nimic de pierdut:
“- Știți, se pare că încep să mă simt mai bine!” …. Da, urma să ies și din capcana asta teribilă, mi-am spus, am să ies de aici cu priceperea și dexteritatea unui Houdini, desfacându-mă cu ambiție și pricepere de fiecare lanț în care mă lăsasem prins cu nepăsare în ultimele săptămâni.

Așa m-am hotărât să încep, pentru prima dată în viață, să mint.

English version

It was the first time I saw a psychiatrist, one of those “frontier psychiatrists” you hear about on televised talk shows—how highly qualified they are, how many patients they have “reintegration” success stories with, or how complex and effective their “occupational therapy” workshops are. Their names were spoken with respect and reverence; their demeanor was always that of long-distance athletes who, tired from so much work, barely found a few minutes to appear on the miserable show.

The man in front of me didn’t seem different—about fifty-something years old, with a round face and a high forehead, whose thick, brown-rimmed glasses reminded me of the patriarchal image of a 1960s scientist. My parents had found him only after a complicated effort and dozens of phone calls around town, trying to find a “good,” successful doctor with “results.”

About those results—today I can say—they were always spoken of as stunning successes, as achievements of teams of specialists who, experienced and experimental, conscientious and diligent, had restored endless rows of patients to normality whose lives otherwise would have been condemned forever. Their workshops seemed like real alternative schools for professional reinsertion, where, supposedly, the patients could learn new trades and discover new aptitudes, qualities, where they reformed, with the help of tutors, a stronger and more defined self.

The medications kept under lock and key gave these psychiatrists a feeling of absolute power, and there were many you could feel proudly approaching, boasting about the treatment results, which, in fact, were based on simple chemical mechanisms that inhibit certain neurotransmitters. The medication we use today is based on terrible precedents; the 1960s and 70s are full of examples—experimental phases where patients were given, for example, derivatives of DDT, that terribly toxic insecticide, just because it was empirically observed to cause a catatonic state, and thus, conveniently, the patient became controllable. In other words, lobotomized outright.

Doctor B., the expert I had before me now, was sick with all those syndromes. He ran the clinic with the steady hand of someone who treats the entire establishment like his own business, commanded the nurses with the voice of a ship’s captain, moved through space with the surety of a feline—in short, he felt like a fish in the, admittedly murky, water we were entering for the first time against my will, completely unprepared for what was to come. My mother’s firm hand had dragged me almost there, from the car to the doctor’s office; in her expressionless eyes, I read nothing but muffled despair and a strange grim determination I had never seen on her face before.

Moreover, my mother had already broken down crying several times at home; her father had died just a few months ago, and my father was facing such severe business problems that he was almost bankrupt. Nothing good had happened to us in the last six months, and over all that came the dreadful suspicion that her son might now be, quite simply, certifiably insane.

Doctor B.’s opinion was clear:

• If he doesn’t undergo treatment, all this will become schizophrenia, madam! the doctor said affably, confidently, with a grimace that tried to be an empathetic smile but quickly turned into a hyena-like cackle. There was something there, in that man—an extreme deviance that made him change faces as fast as the Indicator Man from Oblio. I was horrified for the first time, thinking that my fate would depend on such a quasi-psychopath; I had no doubt he was crazier than all those he claimed to treat. He fidgeted nervously in his chair, looking alternately at my mother and me, acting important while seeming to apologize humbly for having to deliver such unhappy news.

No, I hadn’t fooled him at all. My mother told him in minute detail how I had been silent for a whole week staring blankly, how I had burst into uncontrollable laughter when I turned on the TV, and how I feverishly drew illogical, incomprehensible diagrams on the covers of my drawing notebooks.

Still, the two decided I should be treated at home. So, I reluctantly took the bag of medications in my hands—Haloperidol and sleeping pills—secretly convinced that I still had a chance to escape all those repetitive mechanisms that seemed about to kick in under my parents’ watchful eye the very next day: antipsychotic drops three times a day, induced sleep at noon and evening, long walks in fresh air in the afternoon, moderate exercise, reading, writing—any activity that could pull me out of psychosis and give me something to do the rest of the day. And, why not, a morning cup of coffee to stimulate attention. In short, my ultimate nightmare: normalizing life to 8 hours of sleep, 8 hours of activity, and 8 hours of relaxation—a dreadful rhythm I had fled from in the years I studied obsessively or lived as if it were my last day on Earth.

…

“—What if God was one of us?” Joan Osborne sang on the radio as I took my first drops of Haldol by teaspoon. I contemplated the idea that God continued our beautiful game alone out there, on all media channels, while I was now making the first compromise with my parents, for the sake of peace and normality that I was forced to explore together with them for the first time in six years. Six years in which I had lived my life alone, matured in their absence, become a man by my own choices. All those six years were about to be slowly erased by the sure mechanisms of orthomolecular treatment. Billions of connections made between my neurons, chemical structures that actually built a unique mental profile—the one I’d obtained by living an atypical life I had tailored every second to my liking—were about to disappear slowly like sandcastles.

I knew these things, I was conscious enough to understand that once the process started, there was no turning back. Who would I become after years and years of daily routine, if not a sterile copy of an archetype of normality that no one can even imagine, let alone love or desire to have nearby?

I swallowed the Haldol, and within minutes my body stiffened completely. My hands trembled uncontrollably while my jaws clenched in a morbid grimace. I went to the bathroom and looked in the mirror. The muscles of my face had fallen; I looked apathetic, blank, unable to focus; small drops of saliva dripped from the corners of my mouth. The musculature I had worked on for so many years in fitness gyms now wrapped me like strips of parchment wrapping a mummy. I was condemned, I thought with horror, condemned so many times, in so many ways, that I burst into tears.

It wasn’t enough that I was cast out from the world of others forever, labeled as the new John Doe of the insane asylums. It wasn’t enough that my mind no longer belonged to me and I was a refugee in the last corner of my conscious mind. It wasn’t enough that I had lost my family, my parents, who overnight became unwilling jailers, convinced they had a retard in the house. It wasn’t enough that my past and future had collapsed under the dry diagnosis of a mediocre doctor; I was slowly and surely moving into a process of chemical lobotomy without return… It wasn’t enough that my vital force had disappeared in that endless nexus of illogical, inhuman repetition—”medicate / sleep / repeat”—I was now a witness to physical dismemberment, step by step, a meticulous process of decomposition in which my image, transformed in a single hour into a blurred and unclear watercolor, was to disappear forever and leave behind only the walking corpse of the madman. And that was it.

I collapsed on the bed, wiping my tears bitterly, and decided on the spot, gritting my teeth, to refuse such a catastrophic transformation. I was going to throw the pills into the toilet, spit out the antipsychotics, and then pretend as best as I could to be “normal.” Yes, I was going to fake normality as long as I could still remember it—after all, how hard could it be to fool a naive, gullible couple of parents to the point of stupidity?

I walked into the kitchen smiling, hugged my mother, patted my father on the shoulder in a friendly way, and stammered with the desperation of someone who has nothing left to lose:
“—You know, I think I’m starting to feel better!” … Yes, I was going to get out of that terrible trap too, I told myself. I would get out of here with the skill and dexterity of a Houdini, breaking free with ambition and skill from every chain I had let myself be caught in carelessly in recent weeks.

That’s how I decided to start, for the first time in my life, to lie.

---

( text scris in 2018, sub o anumita forma de “licenta poetica” 😉