PAUL SELING

Versiunea în limba română

În lunile care au urmat până la începerea școlii m-am mutat cu totul în alt univers. Dacă întâmplarea în care mă găsisem prins în noiembrie cu R. și A., un fel de puzzle în trei, tragi-comic aproape, a cărui logică nu puteam încă s-o înțeleg pe deplin, a fost hotărâtoare pentru neîncrederea pe care am simțit-o după aceea în cei de vârsta mea, n-aș putea să știu.

Dar am început să desenez frenetic și să construiesc, alături de băiețeii care îmi rămăseseră alături, castele după castele de forme, de cuburi, de piramide sau sfere, inițiat de cadoul mamei, pe care mi-l amintesc și astăzi cu aceeași fidelitate cu care mi s-ar fi întâmplat ieri. Mama avea grijă să-mi pună în palme, din când în când, câte unul din acele lucruri minuscule dar care te marchează poate pentru o viață întreagă. Așa a fost cu trusa de astronomie, de exemplu, cumpărată la un preț exorbitant de la magazinul Central, trusa pe care am asamblat-o împreună și cu care ne-am uitat luni întregi la cerul înstelat, la lună, la soare, și bineînțeles, din când în când, la ferestrele din vecini.

Dar înainte de astea mama îmi făcuse cadou o cutie plină de forme misterioase pe care am învățat cu timpul să le denumesc. Piramida, prisma, cub, tetraedru, dodecaedru, au fost primele chestii cu adevărat complicate pe care am ajuns să le recunosc cu ușurință. Siluetele lor pure, din lemn vopsit în alb, m-au bântuit mulți ani după aceea, ca un soi de encriptări ale unor secrete superioare, la care, m-am hotărât, trebuia musai să ajung cândva.

La grădiniță însă aveam de dus la capăt îndeletniciri mult prea facile. Excelam în desenul pe asfalt, și în scurtă vreme m-am trezit aruncat în competițiile Șoimilor, în care trebuia musai să câștig măcar un premiu pentru mult lăudata noastră echipă.

Prinsesem secretul încă de devreme, establishmentul aprecia orice clișeu proletcultist al simbolurilor patriotice. Că mi-am vândut sufletul diavolului artei de la o vârstă fragedă ai putea să spui acum, când nu mai e o rușine să mărturisești că ai fost creativ cu orice compromis. Da, desenam gigantice globuri pământești pline de chinezi, africani sau amerindieni uniți într-o horă a păcii, urmată apoi musai de porumbelul cu ramura de măslin în cioc. Și bineînțeles cuvântul PACE în vreo 3-4 limbi mai de doamne ajută. Le învățasem pe de rost oricum.

Că n-am fost prea iubit de educatoare aș putea să o spun aici, în sfârșit. Rupte între uzura vieții în sistemul opresiv și nevoia de a ne învăța chestii noi, se vor fi gândit cu siguranță că au de-a face cu un mic patriot în devenire. Unul din aceia care putea cu ușurință să devină activist, poate membru superior de partid sau, cine știe, de-a dreptul turnător.

Nu mi-a păsat însă. Am câștigat premiu după premiu până la final, autoritățile găseau desenele mele corecte și patriotice, doar nu era să rateze o asemenea ocazie de a da un nou exemplu. Am înțeles atunci că sistemul funcționează și că dacă găsești declicul corect poți să ai de-a face cu surprizele cele mai plăcute. Un premiu era totuși un premiu, mă gândeam, și mi-am admirat colecția de diplome cățărata pe șifonierul din PAL ieftin, pe care ai mei tocmai îl aduseseră de la Căminul.

Într-una din zile m-am întors acasă cu o întrebare. Mă chinuia de o vreme îngrozitor faptul că tata detesta sistemul politic din care eu îmi trăgeam deja atâta satisfacție. L-am întrebat de ce nu-l iubește pe Ceaușescu? Doar el era cel care ne dădea pâine! Tata m-a privit surprins și tonul cu care mi-a răspuns condescendent și disprețuitor că „…așa e…”, a ars instantaneu micul meu suflet de viitor creativ. Bănuia, oare, m-am întrebat, că l-aș fi putut trăda vreodată? L-aș fi putut turna chiar eu pentru că mai asculta din când în când Europa Liberă și că purta discuții politice aprinse cu mama, în timp ce umpleau bucătăria cu fum de țigară?

Tata a refuzat oricum multă vreme să se lase auzit de noi, copiii, atunci când tuna și fulgera la întâlniri partizane cu unchii sau mătușile mele. Îi ascultam însă amândoi, Paula și cu mine, pîtiți în spatele ușilor, și așa am învățat încet încet și noi cam cum stau de fapt lucrurile. Dar pentru multă vreme după aceea am trăit prins între nevoia de afirmare într-un sistem care, e drept, te îndoctrinează din cea mai fragedă pruncie, și valorile familiei pe care, bineînțeles, părinții mei n-aveau cum să le fi falsificat. Că sistemul te îndoctrinează treptat și aparent inofensiv, asta e de la sine înțeles pentru unul atât de masiv și bine pus la punct ca și comunismul. Fiecare efort depus în direcția dorită era recompensat, fie că era vorba de premii sau de o fabuloasă proiecție de desene animate, căreia nu puteai niciodată să te sustragi. Cine ar fi putut refuza o oră întreagă de Mihaela, Bălănel și Miaunel sau, Doamne iartă-mă, de-a dreptul Lolek și Bolek, proiectate pe câte un întreg bloc din centru, în timp ce te pregăteai pentru locul tău marcat la Demonstrație?

În timp ce scriam rândurile de mai sus mi-am amintit, iată, și de fatidica zi de 15 noiembrie 1982. Ziua cenușie în care, da, l-am înhumat cu toții pe marele conducător sovietic Brejnev. Era o zi ploioasă, să nu scoți un câine afară, și totuși toată țara s-a pus cu sârguință în mișcare pentru ceremonia de final. Televizoarele au transmis, încă de pe la 10 dimineața, întreaga paradă militară rusă și s-a filmat tot cortegiul funerar timp de mai multe ore.

30 de copii de-o șchioapă, de numai 5 ani, stăteau în picioare în mijlocul camerei, cum probabil făceau toți ceilalți din grădiniță. Educatoarele se temeau de vreo bănuială că nu ar fi fost pătrunse de cea mai crâncenă mâhnire, și ne-au aliniat cu sobrietate pentru ca să întâmpinăm și noi, după cum om putea, tragicul eveniment și nenumăratele salve de tun.

Mi se mișca un dinte. Mă foiai de jumătate de oră înainte și înapoi chinuit de o amarnică durere, calculând în minte dacă avea rost să fac ceva în privința asta sau trebuia să rabd pentru încă câteva ore. Dacă educatoarele m-ar fi observat și m-ar fi considerat pe loc trădător de țară, de patrie, de neam? Dacă ieșirea mea din rând m-ar fi aruncat într-o cruntă dizidență și m-aș fi trezit privat de beneficiile de care, iată, mă bucuram deja ca un mic erou al luptei comuniste? Am hotărât să risc și să continui să-mi clatin afurisitul care își găsise tocmai acum să vrea să mă părăsească.

Tovarășa Rica m-a observat făcând notă discordantă cu tot restul, care privea obedient transmisiunea. Ca și mic detaliu, aș îndrăzni să spun că filmul evenimentelor ne-a făcut nouă, copiilor, o reală plăcere, era oricum infinit mai bine decât orice am fi putut fabrica noi în amărâta noastră sală de clasă. Și în plus rareori ai ocazia să te lași pătruns de o asemenea morgă, pe care adulții știau parcă în ziua aia s-o mimeze, ca niciodată, în cel mai mic detaliu.

Am rupt liniștea și ordinea care domnea, cred, în întreaga țară, la acea oră, bazându-mi dantura și miorlăind fără speranță pentru o rezolvare. Tovarășa Rica m-a luat într-un final cu ea în budoarul ei personal, mirifică lume plină de cosmeticale și mirosuri îmbătătoare unde nu pătrunsesem înainte niciodată. Pereții erau tapetați cu postere cu Mirabela Dauer, Angela Similea și pe scaune zăceau aruncate două sutiene și o pereche nemaivăzută de blugi. Cu un gest abil și fulgerător noua mea zeiță mi-a smuls dintele și m-a îmbrățișat apoi drăgăstos. Aveam să îmi amintesc multă vreme după aceea senzația pe care am simțit-o, strâns cu putere între sânii ei voluptoși.

Ne-am întors voioși la grupă. Am urmărit apoi cu înfrigurare prefăcută înmormântarea amândoi, de data asta complici și ușor amuzați. Eram satisfăcut. Îmi confirmasem, din nou, că soarta are întotdeauna o grijă specială pentru cei curajoși.

English version

---

In the months that followed until school started, I completely moved into another universe. Whether the situation I found myself caught in during November with R. and A. — a kind of three-piece puzzle, almost tragicomic, whose logic I still couldn’t fully understand — was decisive for the distrust I felt afterward towards people my age, I couldn’t say.

But I started drawing frenetically and building, alongside the boys who had remained by my side, castles upon castles made of shapes, cubes, pyramids, or spheres, initiated by a gift from my mother, which I still remember today with the same vividness as if it had happened yesterday. Mom made sure to place in my hands, from time to time, one of those tiny things that might mark you for a lifetime. That was the case with the astronomy kit, for example, bought at an exorbitant price from the Central store, the kit we assembled together and with which we spent entire months gazing at the starry sky, the moon, the sun, and, of course, from time to time, the neighbors’ windows.

But before that, Mom had given me a box full of mysterious shapes that I gradually learned to name. Pyramid, prism, cube, tetrahedron, dodecahedron — those were the first truly complicated things I came to recognize with ease. Their pure silhouettes, made of wood painted white, haunted me for many years afterward, like some kind of encryptions of higher secrets, which, I decided, I absolutely had to reach someday.

At kindergarten, however, I had much simpler tasks to complete. I excelled in drawing on the asphalt, and soon I found myself thrown into the competitions of the “Falcons,” where I absolutely had to win at least one prize for our much-praised team.

I had caught on early — the establishment appreciated any proletcultist cliché of patriotic symbols. You might say I sold my artistic soul to the devil at an early age, now that it’s no longer shameful to admit you were creative with any compromise. Yes, I drew gigantic globes filled with Chinese, Africans, or Native Americans united in a circle of peace, inevitably followed by the dove carrying an olive branch in its beak. And, of course, the word PEACE in three or four “God help us” languages. I had memorized them all anyway.

That I wasn’t very loved by the teachers, I can finally say here. Torn between the weariness of life in the oppressive system and the need to teach us new things, they surely thought they were dealing with a budding little patriot. One of those who could easily become an activist, maybe a superior party member or, who knows, even an outright informant.

I didn’t care, though. I won prize after prize until the end, authorities found my drawings correct and patriotic — after all, they wouldn’t miss such an opportunity to set a new example. I understood then that the system works and that if you find the right trigger, you can have the most pleasant surprises. A prize was still a prize, I thought, and I admired my collection of diplomas piled on the cheap chipboard wardrobe my parents had just brought from the dormitory.

One day I came home with a question. I was terribly troubled for some time by the fact that my father hated the political system from which I was already drawing so much satisfaction. I asked him why he didn’t love Ceaușescu? After all, he was the one who gave us bread! Dad looked at me surprised, and the tone with which he replied condescendingly and disdainfully, “…that’s just how it is…,” instantly burned my little soul of a future creative. I wondered, did he suspect that I might ever betray him? Could I have been the one to inform on him just because he occasionally listened to Radio Free Europe and had heated political discussions with Mom while filling the kitchen with cigarette smoke?

For a long time, Dad refused to be heard by us children whenever he thundered at partisan meetings with my uncles or aunts. But Paula and I listened, hiding behind the doors, and that’s how we slowly learned how things really stood. For a long time afterward, I lived torn between the need for affirmation in a system that, admittedly, indoctrinates you from the youngest age, and the family values that, of course, my parents couldn’t have falsified. That the system indoctrinates you gradually and apparently harmlessly is self-evident for one as massive and well-organized as communism. Every effort made in the desired direction was rewarded, whether it was prizes or a fabulous screening of cartoons that you could never escape. Who could refuse a whole hour of Mihaela, Bălănel, and Miaunel or, God forgive me, outright Lolek and Bolek, projected on an entire block downtown while preparing for your marked spot at the Demonstration?

While writing the above lines, I also remembered the fateful day of November 15, 1982. The gray day when, yes, we all buried the great Soviet leader Brezhnev. It was a rainy day, not fit to take a dog outside, and yet the entire country diligently mobilized for the closing ceremony. The televisions broadcast, starting at around 10 in the morning, the entire Russian military parade, and filmed the funeral procession for many hours.

Thirty five-year-old children, only five years old, stood upright in the middle of the room, as probably all the others in kindergarten did. The teachers feared some suspicion that they might not be penetrated by the most intense grief, and lined us up soberly so we could, as best we could, face the tragic event and the countless cannon salutes.

One of my teeth was loose. I had been tossing and turning for half an hour before, tormented by a terrible pain, calculating in my mind whether it was worth doing something about it or if I should just endure a few more hours. Would the teachers have noticed me and immediately considered me a traitor to the country, the homeland, the nation? Would my stepping out of line have thrown me into harsh dissent and deprived me of the benefits I was already enjoying as a little hero of the communist struggle? I decided to take the risk and kept shaking the damn tooth that had just now decided to leave me.

Comrade Rica noticed me making a discordant note with the rest, who obediently watched the broadcast. As a small detail, I would dare say the film of the events gave us children real pleasure; it was infinitely better than anything we could have made in our miserable classroom. And, in addition, rarely do you get the chance to let yourself be permeated by such pride, which adults seemed to perfectly mimic that day, like never before, in the smallest detail.

I broke the silence and order that reigned, I believe, throughout the country at that hour, biting down and whining hopelessly for a solution. Comrade Rica finally took me with her into her personal boudoir, a marvelous world full of cosmetics and intoxicating scents where I had never been before. The walls were covered with posters of Mirabela Dauer, Angela Similea, and on the chairs lay thrown two bras and an unusual pair of jeans. With a skillful and lightning-fast gesture, my new goddess pulled out my tooth and then hugged me lovingly. I would remember for a long time afterward the feeling I had, squeezed tightly between her voluptuous breasts.

We happily returned to the group. Then we watched, with feigned shivering, the burial together, this time accomplices and slightly amused. I was satisfied. I had confirmed once again that fate always has a special care for the brave.

( scris in 2018, sub o anumite forma de “licenta poetica” 🙂