Versiunea în limba română
Mai 2002
În zilele de început de mai 2002, după ce prima psihoză s-a declanșat atât de dramatic și de subit, am putut cu greu să mai meditez la situația mea și să îmi evaluez perspectivele pentru viitor, prins zi și noapte între paranoia și depresie acute. Dar am făcut-o totuși, probabil și pentru că instinctul de conservare m-a ajutat să rămân ancorat într-o urmă de realitate, măcar atât cât să nu îmi pierd în totalitate speranța.
Am înțeles repede, din modul în care familia s-a raportat la întreaga situație, cât de sumbru urma să fie viitorul nostru, al tuturor. Faptul că boala asta nu este de fapt explicată sau explicabilă, că nu se știe încă ce o cauzează și nici nu cunoaștem vreo modalitate de a o vindeca este un lucru extrem de important.
Stigmatul bolii te invalidează poate mai mult decât toate simptomele ei adunate la un loc, și ce e mai trist e că nu doar pe tine, cel bolnav, ci și pe cei din jur, începând de la familie și terminând cu prietenii, colegii, cu toți cei cu care împărți un fel sau altul vreo formă de coabitare, reală sau virtuală.
Puțini oameni acceptă să fie percepuți de ceilalți ca fiind „nebuni”, sau să aibă vreo legătură cu un „nebun”. Eticheta asta înseamnă o condamnare pe viață într-o temniță virtuală dar la fel de eficientă ca una reală. Sau poate și mai mult, pentru că zidurile ei sunt invizibile. Părinții devin gardienii cei mai zeloși, familia extinsă complet de judecată iar prietenii, cei mai aspri judecători.
Știam că nu vin dintr-o familie cu înclinații către filosofie sau alte feluri de discipline umaniste. Părinții mei sunt amândoi oameni mutați de la țară la oraș și primii care au reușit să facă și o facultate. Nu mi-am făcut vreo iluzie că vor putea vreodată înțelege fenomenul „schizofrenia” în alți termeni decât cei comuni. În 2024 încă mulți cred că boala asta e echivalentă cu retardul.
La câțiva ani după instalarea sindromului ai mei au primit vizita unor prieteni apropiați, o familie care mă cunoștea de mic copil. Am ezitat să ies din camera unde lucram, dar am făcut-o totuși după vreo 2 ore, când spiritele se încinseseră în sufragerie și grupul părea că se destinde în sfârșit. Am salutat rezervat, doar ca să observ cum întreaga atmosferă se umple de morgă și cum tăcerea apăsătoare îi face pe toți prezenți cel puțin stânjeniți. M-am retras imediat, dar am înțeles că doar apariția „bolnavului” a putut să strice complet și iremediabil seara. Oaspeții s-au scuzat și au plecat la puțină vreme după aceea.
Și totuși, nimeni din cei „normali” nu știe nici ce e „nebunia”, și nici cum e „să fii nebun”. În afară de cei în cauză care, să recunoaștem, au extrem de puține șanse să mai articuleze vreodată un discurs credibil sau să fie cu adevărat ascultați, toată lumea presupune că a fi „nebun” e cel mai rău lucru posibil. Oamenii proiectează în general în asta cele mai mari temeri ale lor.
Am frunzărit câteva cărți de-ale lui Michel Foucault și am urmărit pe Youtube câteva interviuri cu el, în toți anii aceștia, preocupat să înțeleg mai bine modul în care societatea s-a raportat la boala mentală de-a lungul istoriei. M-am gândit după aceea că într-adevăr, e posibil ca instituția psihiatrică să fie o altă unealtă a puterii în încercarea ei de a-și impune setul de reguli opresive. Și am mai înțeles că e o latură „soft” a acestor mecanisme punitive care, alături de cele „hard” (sistem judiciar, poliție, închisori, etc), nu face decât să țină în echilibru și conservare starea de lucruri deja existentă.
Sunt sigur că aici cititorul va exclama uimit, bănuitor că în paragraful de mai sus există niscaiva urme de „conspiraționism”. Dar „sistemul” așa cum este el azi echilibrat nu e nici pe departe unul ideal, nici unul stabil și nici varianta „finală” în firul narativ al evoluției speciei umane. Am o bănuială că în viitorul îndepărtat oamenii vor privi înapoi la metodele psihiatriei moderne la fel cum privim noi astăzi la lobotomie.
Și încă ceva: statisticile arată că în orice țară de pe glob, fie că e vorba de cele civilizate sau de cele ale lumii a III-a, procentul de bolnavi de schizofrenie este același: 1%.
Mi s-a părut întotdeauna bizară constanta asta, dar și mai bizar mi s-a părut faptul că rata de remisie sau de recuperare e mult mai mare în țările sărace. Aici reintegrarea bolnavilor se întâmplă în primul rând din rațiuni practice: e întotdeauna nevoie de mână de lucru, și schizofrenicii sunt acceptați printre oamenii sănătoși cu mult mai puține rezerve decât se întâmplă în occident. În țările „civilizate” se pare că avem încă nevoie de reglementările psihiatriei și mai ales, de imensa cantitate de medicamente specifice care sunt astăzi o afacere de miliarde de euro.
English version
May 2002
In the early days of May 2002, after the first psychosis triggered so dramatically and suddenly, I could barely reflect on my situation and evaluate my future prospects, caught day and night between acute paranoia and depression. But I did it nonetheless, probably also because the survival instinct helped me stay anchored to a trace of reality, at least enough not to completely lose hope.
I quickly understood, from the way my family related to the entire situation, how bleak our future was going to be, for all of us. The fact that this illness is not actually explained or explainable, that its causes remain unknown and no cure is known, is extremely important.
The stigma of the illness invalidates you perhaps more than all its symptoms combined, and what is saddest is that it affects not only you, the patient, but also those around you — starting with family and extending to friends, colleagues, everyone with whom you share any form of real or virtual coexistence.
Few people accept being perceived by others as “crazy,” or having any connection to a “crazy person.” This label means a lifetime sentence in a virtual prison, just as effective as a real one. Or maybe even more so, because its walls are invisible. Parents become the most zealous guards, the extended family become the judges, and friends the harshest critics.
I knew I didn’t come from a family inclined to philosophy or other humanities disciplines. Both my parents are people who moved from the countryside to the city and were the first in the family to graduate university. I never had illusions that they could ever understand “schizophrenia” in any terms other than common ones. Even in 2024 many still believe this illness is synonymous with mental retardation.
A few years after the syndrome installed itself, my parents received a visit from close friends, a family that had known me since childhood. I hesitated to leave the room where I was working, but eventually I did after about two hours, when the atmosphere had heated up in the living room and the group seemed to finally loosen up. I greeted reservedly, only to notice how the entire atmosphere filled with gloom and how the oppressive silence made everyone present at least uncomfortable. I immediately withdrew, but I understood that only the “patient’s” presence could completely and irreparably spoil the evening. The guests excused themselves and left shortly thereafter.
And yet, no one “normal” really knows what “madness” is, nor how it feels “to be mad.” Apart from those affected, who, let’s admit, have very little chance to ever articulate a credible discourse or to be truly heard, everyone assumes that being “mad” is the worst possible thing. People generally project their greatest fears onto this.
I have browsed some of Michel Foucault’s books and watched a few of his interviews on Youtube over the years, preoccupied with understanding better how society has related to mental illness throughout history. I then thought that indeed, the psychiatric institution might be just another tool of power in its attempt to impose its oppressive set of rules. And I also understood that it is a “soft” side of these punitive mechanisms which, along with the “hard” ones (judicial system, police, prisons, etc.), only serve to maintain and conserve the existing state of affairs.
I’m sure here the reader will exclaim, suspiciously, that there are traces of “conspiracism” in the above paragraph. But the “system,” as it is balanced today, is by no means ideal, stable, or the “final” version in the narrative thread of human evolution. I have a suspicion that in the distant future, people will look back at modern psychiatry methods just as we look today at lobotomy.
And one more thing: statistics show that in every country on the globe, whether civilized or third world, the percentage of people with schizophrenia is the same: 1%.
I always found this constant bizarre, but even more bizarre was that the remission or recovery rate is much higher in poor countries. Here, reintegration of patients happens primarily for practical reasons: there is always a need for labor, and schizophrenics are accepted among healthy people with far fewer reservations than in the West. In “civilized” countries, it seems we still need psychiatric regulations and especially the immense amount of specific medications that today are a multi-billion euro business.
PAUL SELING 
Leave a comment